Critica literara nu mai are timp de gandit!

Read more
Rezumat: Practicarea “artei criticii literare” poate fi placuta si interesanta pentru cel care o scrie atunci cand este orientata catre trairile sale, poate fi un soi de autoexaltare a interpretarii personale. Atunci cand textul critic este orientat catre cititor, credibilitatea autorului de recenzie este esentiala iar aceasta este asigurata , in parte, de furnizarea de repere care sa afirme substratul cultural si apartenenta “de gust” a celui ce scrie recenzia. Rar fenomen prin critica romaneasca! De cele mai multe ori autorul recenziei pretinde sa fie “creditat” sau apeleaza la sintagma mult imprastiata in zilele noastre de catre Manolescu et co - “parerea mea”. Din cate stiu, argumentul “c-asa cred eu” era intr-o vreme apogeul discutiilor de carciuma iar invocarea sintagmei “parerea mea” era subiect de gluma . In conditiile in care critica literara nu este o avalansa de argumente si este doar receptia pe baza impresiilor personale, isi mai pastreaza ea credibilitatea, mai intervine in ierarhizarea valorilor, sau ramane la functia de “agitator cultural si de spirite?” Dar ce se intampla cu credibilitatea criticii atunci cand scurt-circuite logice, de receptie, de finete sau de intelegere apar in expunerea critica iar plonjarile in analize false schimonosesc o scara a valorilor (literare) pe care chiar criticii literari o invoca atat de des? Mi-am pus aceste intrebari pornind de la una din recenziile recente facute de criticul si autorul Horia Garbea despre romanul “Pudra” de Dora Pavel, in care, intr-un vals al ignorantei, autoarea si criticul parca nu sesizeaza cat de straveziu este subiectul “trezirii din moarte clinica” dupa trei zile si evolutia ulterioara a personajului din romanul mentionat, intr-o plimbare prin oras, pe la politie si spital. Oare documentarea pe o tema, inaintea scrierii unui roman nu mai e la moda? Dar criticii? Ei nu observa lipsa documentarii? Cu atat mai grav cu cat ambii scriitori - Horia Garbea si Dora Pavel - subtili cunoscatori ai firii umane, (caci nici unul nu scrie despre pietre, ci despre oameni) nu au nici cea mai mica inclinatie catre analiza, sau asa, de amorul artei, catre ceva experiente livresti despre ceea ce inseamna moarte clinica (si revenirea aferenta, dupa cateva zile). Le propun studierea temei catalepsiei. Ramane totusi intrebarea: cat de mult poate fi demontata credibilitatea criticii de catre critici?



Despre rolul criticii literare s-a scris mult. Despre tehnicile criticii literare exista carti intregi. Despre critica literara romaneasca si contemporana nu prea ai ce scrie pentru ca ea nu este critica, ci este “declasarea autorului de critica in ochii cititorului’. Nu ma refer aici la cei ce scriu pe site-urile de “book review”, rolul lor il consider important, mai ales prin prisma laturii informative asupra unei aparitii de carte. Ma refer la cei care practica “arta criticii literare”. De autocondamnarea prin ignoranta scapa uneori “freelancerii”, ei bucurandu-se de libertatea alegerii subiectelor si poate ca astfel evita si afundarea in penibil. Exista insa si criticii injugati ce trebuie sa scrie la comanda. Automatismul executarii unei cronici pare ca a transferat scrierea logica in reflex. Robert Rosenblum spunea ca scrie din dragoste si ca aceasta ar trebui sa fie prima intentie a critcii. Ma intreb cati critici ar spune, la noi, ca scriu din prostie sau cati ar recunoaste ca snobismul nu le da pace pana ce nu aseaza cateva randuri pe hartie? Oare cati dintre criticii literari pot, macar secvential, sa-si supuna gustul sau capacitatea de evaluare unei (auto)perspective critice? Pagini intregi de aprecieri si verdicte scrise pompos sunt de cele mai multe ori lipsite de un factor esential: reperul. Criticul X, in rubrici ample, de prestigiu, gaseste intr-o poezie “un lirism deosebit” – raportat la ce, ma intreb? La clinchetul unui motor de Tatra sau raportat la versurile lui Eminescu? “Fraza este elaborata…” spune un critic si ma intreb, inainte de a citi cartea vizata, in ce masura ma pot baza pe spusele sale? Sa ma bazez pe experienta sa de cititor? Dar daca tot acel critic considera versurile vaginul mort al catelei/ efuza jigodii/m-ascund de primejdii/in camera cu o singura ferestra/acolo sunt si eu jigodieca fiind de un “[…] lirism morbid si expresiv, viu si vital prin originea primitiva a dorintei[…]”? Desigur, raman interzis, si ma intreb care mai este credibilitatea acelui om? Poate ca uneori scrie din obligatie, alteori snobismul il mana spre calculator sau perceptia si receptia sa nu merita luate in seama? Ultima varianta este cea mai simpla. De ce? Pentru ca intr-o critica, citita rapid, care sa nu necesite si studii suplimentare despre critic si opera sa, nu reiese care sunt reperele culturale ale acestuia. Limbajul folosit nu este suficient pentru a credibiliza analiza facuta intr-o coloana de revista culturala. Care este reperul, prisma si gama prin care un critic percepe un text astfel incat eu, cititorul, sa ma pot plasa, prin background-ul meu cultural intr-un anumit punct in raport cu o recenzie, inainte de a citi cartea vizata, si de a lua decizia de a o cumpara si de a-i acorda timpul necesar. De cele mai multe ori criticul pretinde sa fie “creditat” sau apeleaza la sintagma mult imprastiata in zilele noastre de catre Manolescu et co - “parerea mea”. Din cate stiu, argumentul “c-asa cred eu” era intr-o vreme apogeul discutiilor de carciuma iar invocarea “parerea mea” era subiect de gluma atunci cand se argumenta o idee prin cate o dezbatere. In conditiile in care critica literara nu este o avalansa de argumente si este doar receptia pe baza impresiilor personale, isi mai pastreaza ea credibilitatea, mai intervine in ierarhizarea valorilor, sau ramane la functia de “agitator cultural si de spirite?” Cred ca unul dintre putinele domenii in care nu exista un feed-back cu rol de control este cel al criticii. Nu vreau sa generalizez, am citit si critici buni, insa sunt atat de putini incat mentionarea “licaririi” lor la fiecare fraza face textul obositor. Andy Warhol spunea ca cineva n-ar trebui sa tina cont de ce se scrie,de subiect, ci de cat se scrie. Adevarat intr-o oarecare masura si intr-o lume a carui motor este marketingul. Despre acest subiect am scris mai mult in- Efectul unei recenzii negative. Sa incerci sa te ghidezi in legatura cu valoarea si modul de a interpreta si a citi o carte dupa felul in care scriu criticii autohtoni (in majoritatea lor) este ca si cum ai incerca sa navighezi confundand Steaua Nordului cu licuricii.
Mi-am pus aceste intrebari - despre credibilitatea criticii - pornind de la cronica scrisa de Horia Garbea despre “Pudra” de Dora Pavel. Am ales aceste exemple pentru ca sunt cele mai recente pe care le-am citit. Puteau fi si altele. Povestea romanului, in care un presupus mort se ridica din cosciug si timp de ceva ore umbla prin oras , redescoperindu-se in aceasta a doua viata, este structurata in cel mai putin credibil mod (dar uneori amuzant). Cred ca romanul se vrea o gluma, dupa modul lipsit de realism in care este structurat personajul si contextul, insa nici autoarea si nici unii critici nu par sa se inghesuie in aceasta directie - a interpretarii in cheie ironica. Mai mult, el este receptat ca fiind “ într-o filiaţie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atenţia lui Zola – dar şi a lui Zweig – pentru dimensiunea paradoxală a psihismului şi explorarea postpsihanalitică a scufundării în stările de obnubilare, parţială, a conştiinţei.”. Sau “situând-o pe Dora Pavel undeva între expresioniştii, romantici, autorii adâncurilor psihologice şi degustătorii de scanări ale fiinţei umane dincolo şi dincoace de precizia superficială a unor circumstanţe istorice.” . Sau “În proza Dorei Pavel trebuie să intri în costum de gală, ca la Operă, pentru că vocile te poartă în înalt, scenografia este rafinată, iar partitura te poate duce departe.” (Ovidiu Pecican, Tribuna, nr 180, 2010.) Povestea este simpla, de comedie cu moroi - Un restaurator este accidentat la un meci de rugby, este declarat mort si mai tarziu se trezeste intr-o capela, pregatit de inmormantare si de unde evadeaza (deci din cosciug si din moarte) si umbla prin oras, meditand subtire la noua viata si intalnindu-se cu alti cunoscuti cu care intra in dialog, cu care se duce la discoteca, este arestat de politie si are pulsiuni erotice cu o batrana, ca romanul sa se termine cu personajul atipind pe movila unui mormant.
Mai interesanta este insa receptia criticului, ilustrata in textul postat de Garbea, ce face o ancheta referitoare la lipsa de credibilitate a acestei constructii: ”[…] Un tip, Carasiniu pe nume, restaurator de artă, învie din moarte clinică și se trezește în miez de noapte în cosciugul său. […]Aici, amatorul de realism și chiar cel de convenții care fac proza să meargă înainte tresar: cine primește la capelă un mort neîmbălsămat? Adică l-au dat cu pudră cei de la pompe funebre dar, din fericire, din neglijența lor (sau a autoarei?), au uitat să-l îndoape cu formol după datină. Mă rog... Înviatul scapă din sicriul de altfel încă necăpăcit, dar care are, rarisim, „balamale”, apoi, nu știm cum, din capelă. Un șir de neglijențe funerare se vede, căci, în lumea de toată ziua, capelele se încuie cu strășnicie noaptea. Dar să zicem că a forțat ușa.[…] are la început o reacție normală: se duce la Urgență. Acolo nu e considerat în stare prea gravă, el – nu înțelegem de ce – nu explică situația sa specială (eu nu mă lăsam) și, invadat de gînduri care trec greu prin capul unui înviat, renunță la controlul medical. Iese, se întîlnește cu o prietenă veche care nu aflase de decesul său. Pierde timpul cu ea în loc să-i expună faptele”.
Corecte observatiile criticului, in nota sa superioara si cu agilitatea-i treaza ca o caprioara, numai ca in iuresul deconspirarii falsului din roman sare si el, sprintar si iute in logica, peste primul sau argument : "învie din moarte clinica […]" . Pai textul criticului isi pierde credibilitatea. Din moment ce recenzorul pus pe demonstrarea lipsei de realism nu stie ca din moarte clinica, fie ea si de zece minute ori nu te mai trezesti ori esti sechelat pana ce nu mai poti nici sa mergi, darmite sa ai dispozitii meditative, restul demonstratiei mai este credibila? Sau poate stie? Dar in aceste conditii intreaga sa argumentatie s-ar opinti aici, in primul argument. Ce simt al observatiei mai are criticul si cat stie el despre conditia umana, si de aici despre conditia si receptarea unui roman, cand in avantul sau deconspirator scapa tocmai detaliul pe care si l-a furnizat singur?
Mai mult “E un contrast total între luciditatea și precizia gîndirii personajului, pe care le aflăm pas cu pas, și refuzul lui de a face gestul elementar de a clarifica statutul său și de a se pune la adăpost și sub îngrijire.”
Aici criticul devine nuantat, “Astfel o temă ofertantă, în loc să desfășoare un parcurs epic palpitant, se pierde în cugetările unui ins care nu e interesant în calitate de cugetător, ci numai în cea de aflător într-o postură senzațională. Pînă la terifiantul final pe care nu vi-l dezvălui, am citit mecanic. Nu am procedat bine, pentru că vlumul are totuși finețe psihologică și, minus verosimilitatea acțiunii, este un roman de tip brebanian propunînd un erou problematic și memorabil.”
Desigur, ignoranta autor – recenzor se combina frumos, ambii fiind cunoscatori ai firii umane, ai lucrului cu imaginatia, fini intelegatori ai trairilor si sentimentelor, reale si imaginare. In fond majoritatea cartilor pe care le scriu si le recenzeaza vizeaza personaje care imprumuta din structura si functia omului real (pana si elfii, gibonii, smetii, criticii snobi au proprietati umane). In postarea lui Garbea citesc ca actiunea “se pierde în cugetările unui ins care nu e interesant în calitate de cugetător” dar ca romanul propune “un erou problematic și memorabil”. Deci Garbea retine insii neinteresanti? Trec peste acesta contradictie, poate ca oral se exprima mai convingator si ma intreb cum autorul romanului poate sa faca o analiza psihologica , daca nu profunda, macar interesanta, asa cum propune Garbea – “că volumul are totuși finețe psihologică” in conditiile in care autoarea, daca nu si-a vrut romanul o ironie, nu reuseste sa dea un “Google Search” sa afle ce se intampla cu unul care zace in moarte clinica de cateva zile. Pai ce autor de analiza psihologica este acela care nu reuseste sa rezolve personajului macar nevoile elementare, fiziologice, sa zicem, nevoile de oxigenare a creierului. Mai mult, nici finul text postat de Garbea, care se infresoara si se exalteaza in mici anchete de genul – “cum a iesit, cum a deschis capacul” – nu intelege cuvintele utilizate: “învie din moarte clinică și se trezește în miez de noapte”. Deci, daca tot se avanta in anchete despre credibilitatea textului, oare cum de nu isi verifica propria-i credibilitate, autorul de cronica sarind cu nonsalanta peste aceasta “moarte clinica”. Ca valsul critic-opera-autor sa nu aiba un refren din doua cuvinte cheie “ignoranta/un, doi, trei, prostie/ ignoranta/un, doi, trei…” ma gandesc ca de fapt autoarea romanului a vrut sa fie ironica si amuzanta in textul sau. Si de multe ori a reusit perfect, va las sa descoperiti. Dar analiza postata de Garbea imi sugereaza ca “vlumul are totuși finețe psihologică”. Citez acum din “Pudra” : „Dacă măcar unul dintre ai tăi ar fi avut o cât de mică îndoială asupra morţii tale, [...] ar fi devenit tot mai iritat şi mai îngrijorat pe măsură ce timpul trece, fără să ştie de ce, iar apoi ştiind, lucrurile ar fi stat cu totul atlfel: ar fi putut să-şi alerteze familia sau măcar să pornească de unul singur în puterea nopţii să vadă ce-i cu tine, ce mai e cu tine, dacă ai murit cu adevărat” sau „nu se face să apari aşa, tam-nesam în uşa casei la miez de noapte, strigoiul amator şi plicticos în care nu mai crede nimeni”. Eu sper ca astea-s ironii si nu fineturi psihologice, asa cum cred ca H. Garbea are proprietatea semnificatiei cuvantului „psihologie”, diferita de semnificatia cuvantului „framantari”. Daca se vrea un volum serios - si imi pare ca da- este incredibila suntarea oricarei documentari in domeniul experientelor in apropierea mortii. Sau poate ele nu reusesc sa se faca simtite in textul romanului.
Cata necunoastere si ignoranta in ambele cazuri. Autoarea are libertatea de a-si construi personajul oricum, insa criticul vanator de incongruente se pare ca scapa in propria-i capcana. Ca sa nu las subiectul neterminat, ii invit pe ambii „analizori” ai „Omului” sa dea o raita pe Discovery si pe Learning Channel si sa fie atenti la documentarul despre catalepsie de aici  sau sa mai afle cate ceva despre narcolepsie, sindromul Lazar si sa descopere ca, in moarte clinica, dupa un sfert de ora creierul neventilat este asa de afectat incat nu mai poate sustine nici functiile vegetative. Catalepsia este conditia care mimeaza moartea (desi bolnavul e viu, functional cognitiv) si care poate duce in eroare - pana in situatia in care medicii pot concluziona ca pacientul este mort, desi acesta este constient, sau partial constient, poate auzi si intelege concluzia „Decedat!” . Aceasta conditie este foarte rara si nu apartine gamei de experiente in apropierea mortii, ca cea a „tunelului” sau a „decorporalizarii” prin faptul ca pacientul este constient si nu trecut intr-o alta faza a existentei spirituale. El experimenteaza comportamentul celorlati in a-l declara mort , prin faptul ca vede si intelege ca este transportat de viu la morga, stie ca va fi ingropat! El nu are starea de „desprindere” a celui aflat in moarte clinica. Sa zicem ca autoarea a utilizat totusi aceasta fortare a realului ca pretext.
Dar daca un critic ar zice „[...]deşi pare că posedă toate atributele normalităţii, suferă încă de o fatală contagiune a morţii” (Vatra, nr. 3-4 ,Alex Goldiş) eu, ca simplu cumparator de carte, ce sa inteleg din aceasta „fatală contagiune a morţii” in cadrul normalitatii viului? Dar cum ar fi altfel, decat fatala, contagiunea mortii? Viul simte fatalitatea? Dar contagiunea? Sau poate este doar deformatia de critic care zvacneste cuvintele pe foaie intr-o vivace impunere a snobismului? Mai mult, acelasi recenzor zice „Detenta filozofică a romanului e dată de ideea că, departe de a fi un fenomen natural sau neutru, moartea e un complex.” Ai nu?! Involuntar, romanul te face sa te gandesti la moroiul sau la spanzuratul lui Marin Sorescu mai mult decat la romanul gotic, sau cel mai bine la comediile in care apar si ceva zombi. „A doua cheie de lectură, oarecum supraimpusă, dar obligatorie, aceea a scenariului hristic al învierii” de care pomeneste Mihaela Ursa (Apostrof, 4/2010) in care „ personajul Dorei Pavel se trezeşte la viaţă a treia zi după moarte, cade de două ori în genunchi pe strada Bisericii Ortodoxe, parcurgând un drum al crucii invers, coborând o Golgotă care nu mai primeşte sacrificii, si este prima dată recunoscut de Gina (femeie nu numai cu numele, dar şi proscrisă a lumii celor vii)”- imi pare un salt inutil si curajos in mirajul criticii si al interpretarii.
             Daca toate aceste aprecieri si contorsiuni sunt scrise pentru un roman in care analiza psihologica se rezuma la niste ganduri stravezii ale personajului, suprapuse unei actiuni lipsite de credibilitate, si romanul nu este o comedie, ramane intrebarea: cat de mult poate fi demontata credibilitatea criticii literare de catre critici?

6 comments:

Anonim spunea...

Imi place foarte mult ce scrieti, v-am citit atent, dar nu suficient, incat sa pot posta un comentariu, desigur, nu la nivelul textelor dvs.Pe de alta parte, cred ca unii comentatori nu indraznesc sa posteze comentarii de teama incisivitatii dvs care sigur nu-i va menaja.De aceea sper sa nu aprobati acest comentariu, voiam doar sa stiti ca imi place ce scrieti s imi voi face curaj sa revin cu numele real, cu orice risc peste o saptamana, poate.

Anonim spunea...

V-am observat si eu rigoarea, incisivitatea si spiritul analitic, domnule Mateius, in toate postarile, si ma gandeam ca, in frumoasa noastra tara/cultura, orice lucru facut serios inhiba, creeaza, spontan, antipatii, complexe, solidaritati ad-hoc etc. Altfel, orice stupiditate, o barfa, o injuratura, o "sapatura" sunt alimentate imediat cu zeci de comentarii (dupa modelul "parerea mea"), se descopera imediat afinitati, se formeaza grupuri de sustinatori/contestatari...
Va intrebati "cat poate fi demontata credibilitatea criticii de catre critici"? Eu va raspund: In totalitate! Am in vedere, desigur, spatiul cultural autohton, pentru ca, in alte parti, au existat si exista scoli de gandire, de la critica tematica, sociologica la cea stilistica, psihanalitica, formalista, semiotica etc., care au impus sisteme teoretice capabile sa exprime o atitudine estetica, sa adune virtualitatile operei literare, sa-i descopere liniile de forta. Sigur, nici un discurs critic nu este inocent (R. Barthes), dar acest lucru nu inseamna ca trebuie sa fie lipsit de inteligenta. Interpretarea critica nici macar empirica nu poate sa ramana, pentru ca ar fi naiva, subiectiva si labila. Au fost si la noi (de exemplu, in perioada interbelica) voci critice cu autoritate, poate si dupa aceea, dar n-au creat o "scoala". Criticii de astazi, cei mai multi, au esuat in "spiritul de gasca", isi iau repere extraestetice. Unii (ignorand menirea si substanta criticii literare) apeleaza excesiv la un limbaj "metaforic" prin care nu se spune mai nimic despre opera, ci, dupa cum just observati, e, mai degraba, un soi de autoexaltare; altii, dintr-un impuls compensatoriu, se simt datori sa raspunda laudativ celor care i-au laudat, schimband, dupa imprejurari, rolul de "scriitor" cu cel de "critic" si invers.
Pentru ca ati pomenit de Horia Garbea, el poate fi un bun subiect pentru un studiu de caz.
Inginer constructor, poet, prozator, autor de piese de teatru, critic, estetician alearga pe toate blogurile, scrie in toate revistele, injura, lauda, admonesteaza, pune la colt, merge la simpozioane, la sedinte, azi e la Bucuresti, maine la Baia Mare, poimaine in toata tara. Din felul in care scrie despre literatura (nu voi avea in vedere aici creatiile sale literare, care, ca efect al unui mecanism pe care l-ati analizat foarte bine, ocupa, in atentia publica, un loc pe care nu-l merita) rezulta o totala lipsa de rigoare, o absenta constanta a mijloacelor de investigatie si, implicit, imposibilitatea aproximarii (macar) a unei ierarhii a valorilor literare. Am putea ignora astfel de prezente, dar au devenit majoritare si periculoase, au compromis chiar ideea de cultura, de onestitate in raport cu aceasta si au prozeliti. Sa va dau un exemplu (gasiti toate datele pe net!): Horia Garbea, de pilda, publica un volumas de tablete, "Rata cu portocale" (texte fara substanta, fara stil- nu are rost sa-mi pierd timpul cu amanuntele!). Imediat, prozelitii, de care ziceam, ies la rampa (probabil ca multi sunt la debut sau incearca sa-si faca drum nu prin talent, ci cu "proptelele" "maestrului") si nu mai pot iesi din superlative formulate in modul cel mai penibil (HG insusi ar trebui sa le puna stavila, cu autoritatea de care se bucura, pentru a nu cadea definitiv in derizoriu)...
(Vezi continuarea in urmatorul comentariu!!)

Anonim spunea...

Asadar, prozelitul (il iau la intamplare!), pe numele lui, Gabriel Prajitura (sic!) scrie admirativ despre "Rata cu portocale", un articol intitulat "Dulceata de ardei iuti" care incepe asa: " E greu sa scrii tablete. Nu ai la dispozitie pasunile vaste ale prozei, pe care sa zburzi…Tabletele te duc cu gandul la gravurile pe boabe de orez…". Ce fatalitate apasa oare asupra acestei culturi ca sa fie sufocata de atatia veleitari pasunisti, zburdalnici si inculti? (daca Prajitura o fi mizat pe efecte comice, rezultatul e lamentabil!). Lamentabil, dar inscriindu-se intr-o anumita logica, pentru ca discipolul isi urmeaza maestrul care, la un colocviu, la Festivalul de la Neptun, alege ca tema "Personajul second-hand" pe care il defineste, inevitabil, in termeni ingineresti: "Autorii isi refolosesc personajele care au dat dovada de calitate si fiabilitate…Uneori personajele imprumutate de la inaintasi isi mai schimba culoarea, sunt upgradate si tunate pentru a impresiona noile generatii…Personajele-copie apar cand autorul nu-si permite cele mai bune materiale…le realizeaza din ghips polisat sau ceara" etc. Las deoparte campul semantic dominant – second-hand- care tradeaza mentalitatea unui scriitor chinuit, fara originalitate, dar ce comunicare se stabileste intre maestru si discipol, intre laudat si laudator, in sfera inalta a metaforelor pasunisto-constructo-culinaro-zburdalnico-fiabile! Ce n-ar da iedul sa zburde si el macar un pic in ţarcul ţapului! Si asa, din păşune in păşune, pana la victoria finala! As putea sa aduc nenumarate alte exemple, poate intr-un viitor comentariu.
Si dv., domnule Mateius, vorbiti de valori, de repere care sa afirme substratul cultural al celui care scrie? Care valori? Care cultura?
Flavius Petrus

mateius vasile spunea...

@Flavius Petrus
Pertinente observatii,sunt bune de articol!
"Ce fatalitate apasa oare asupra acestei culturi ca sa fie sufocata de atatia veleitari pasunisti, zburdalnici si inculti?" - ce pot sa spun, comentariul este foarte bun in sine, pot sa repet o remarca : Ce fatalitate! :)

Anonim spunea...

esti prost, dom le!

Anonim spunea...

super

Trimiteți un comentariu