Frumusetea mai moderna decat voma

Read more
Rezumat: In arta contemporana, fragmentarea experientei umane, transformarea patologicului in principala sursa a esteticului,  contrastul fals dintre problematica existentei in mizerie si scopul artei moderne -  succesul facil prin soc si dezgust (ca dupa reteta luptelor cu fiare si gladiatori)  -  fac ca intelegerea artei sa fie trecuta numai prin domeniul intunecat al mintii. Desi suntem construiti biologic pentru frumos, arta contemporana prin cei mai multi exponenti ai sai, pare sa uite acest lucru si exploateaza o singura latura a unui intreg- uratul. Critica literara sau a oricarei alte forme de arta fixeaza acest lucru, condamnand ideea de frumos ca sens al artei. Atat autorii cat si criticii,  exploateaza nevoia distantarii dintre orizontul de asteptare al receptorului si oferta creatiei artistice, in vederea obtinerii efectului estetic si uita ca arta apare si din “ prea mult frumos”  in raport cu asteptarile si nu numai din mizerie si facil. Studiile de neuro-estetica arata ca suntem structurati pentru frumos si groaza in acelasi timp, contrazicand astfel opinia larg raspandita in arta contemporana ca frumosul ca sens al demersului artistic este inutil. In aceste conditii, este probabil ca arta contemporana sa fie depasita de contemporaneitate, prin chiar intelegerea firii si biologicului uman prin stiinta.

 Intro:
Cautam pe net cateva reproduceri dupa lucrarile unor artisti plastici contemporani, doream sa vad daca exista o corespondenta a simbolurilor utilizate de ei in niste lucrari de literatura contemporana romaneasca. Frumoase picturi, frumoase poezii, dar si mai interesant este felul in care critica le fixeaza in tipare monocrome si unidirectionale , uitand parca de sensul cuvantului “spectru”. Am ales la intamplare un text al carui mesaj este  ilustrativ, ca el sunt duzine despre zeci de autori . Nu poetul este important si nici criticul, ca ei sunt majoritatea, ci felul in care textul fixeaza niste repere: 
[…] Să te imaginezi pictural, într-o viziune de coşmar, complet rupt de tine, dedublat în entităţi perverse care-şi neagă identitatea, poate constitui un mod de a-ţi depăşi angoasa, de a-ţi exprima deznădejdea, furia, pustiul, lipsa de repere, dar şi, de ce nu, un mod de a reorganiza discursul liric, de a-l scutura de îmbâcseală, de sleire semantică şi de a-l trimite, vindicativ, spre un cititor somnolent şi încă tributar unei poezii care nu se mai potriveşte cu educaţia estetică a noii generaţii de poeţi români.
[…] poetul având, se pare, predilecţie pentru percepţia vag simbolică a propriei realităţi psihofiziologice şi plonjarea în plin vis absurd, acolo unde, cu binecuvântarea impulsurilor venite din subconştient, se poate reconstrui şi, eventual, înţelege, propriul eu. „Trepanaţia” […] dincolo de absurdul suprafeţei semantice, are, în momentul decodificării elementelor simbolice, un îngrijorător halou psihanalitic, ce duce cu gândul nu numai la o acutizare a marasmului spiritual, ci şi la percepţia falsificată a datelor concrete şi, în final, la dezorganizarea propriului univers. (Valeria Manta Taicutu)
Sau o alta opinie, sub forma unui comentariu:
Golirea poate fi o alegorie, poate avea şi conotaţiile ejaculării unui cuplu, dar îndeosebi pe cele ale debarasării de balastul oricărui "înţeles" profund, pentru că în unele clipe contează detaşarea de toate, chiar dionisiacul şi răsfăţul aproape thanatic. (Dragoş Vişan)

La un moment dat arta avea ca scop frumusetea.  Dupa un timp arta si-a schimbat  tinta catre originalitate. Din primul punct in celalalt nu a avut loc o evolutie ci s-a nascut un antagonism. Apoi frumosul a fost suspectat ca fiind un kitsch, apoi originalul nu a mai avut farmec fara folosirea tabuului. Apoi tabuul, placand maselor a inceput sa nu mai fie un varf de lance si si-a dezvoltat un brat - a fost numit introspectie depresiva sau deghizat si fragmentat in multe alte arii artistice din ciclul “cum vad eu”.  Apoi cand grosolanul devenea sufocant, abstractizarea parea o solutie. Insa abstractizarea viza expresia si nu frumosul (Greenberg). Si mereu a fost invocata societatea moderna, ca un dat, asa cum pentru astm e de vina “poluarea”.  Apoi s-a incercat recuperarea frumosului, dar asemenea unei traduceri  dintr-o limba uitata, intelesul si mesajul erau  secundare  expunerii prin muzee a pietrelor cu insemnari ciobite. Atunci  s-a apelat la solutia de avarie - frumosul exprimat printr-un  sentimentalism usor si  sortit  pana la urma esecului. Uratul si imoralul, superficializarea tabuului  prin folosirea sa ca drum sigur catre senzatii (ca un urs -fost salbatic si impunator- acum cu belciug  si dintii scosi pus sa danseze in targuri) au devenit standarde culturale prin fixarea lor in norme de catre intelectuali care din lipsa unui discernamant firesc, a naturaletii si a puterii de intelegere au devenit snobi. Arta si-a capatat un nou inteles si un alt rol, frumosul a devenit o componenta  pe care o mai poti vedea doar daca a scapat, accidental, autorului.  La fel se intampla in arta grafica si in literatura. Apoi, cand  mesajul a devenit prea incifrat, sau prea facil  sau exaltant doar pentru mintile bolnave,sau seamana prea mult cu momentul “femeii cu barba” din spectacolele de circ, a devenit interesant autorul. “Cum interpreteaza el”, artistul, prin prisma tumultului interior, prin prisma vietii sale haotice sau a frustrarilor sale, a devenit subiectul, iar opera pretext . Artistul a devenit subiectul iar creatia sa de la un anumit moment dat , echivalentul unui steag depus la geam prin care sa anunte “sunt gata de voyeurism”. Nu este nimic nou sub soare, suisuri si coborasuri in arta au mai fost insa ”liberalismul artistic” in conceptia contemporana de multe ori capata intelesul de  “doar noi”.  Snobismul criticilor,  in numele libertatii de exprimare , a consacrat opere in care penisuri mancate de cangrene simbolizeaza “trecerea prin viata” iar “tatal” nu mai este un simbol valid in arta contemporana daca autoritatea nu-i este metamorfozata in flegme colcaind a tuberculoza. Ca si cum intr-o societate in care orice lege ar fi abrogata, un barbat n-ar mai sesiza naturaletea de a fi iubit de o femeie, ci ar viola-o direct, in numele libertatii. Alunecarea catre animalic si exacerbarea tenebrelor mintii este drumul cel mai facil in exprimarea  si succesul  artistic. Aceste aspecte (uratul dar si facilul) fac parte din firea umana insa nu sunt regula iar contraponderea lor – frumosul – nu trebuie inteles ca fiind facil, cum nici absenta senzatiilor primare (socantul, dezgustul, patologicul) ca tinta a demersului artistic nu inseamna frumos. Estetica uratului este interesanta atunci cand este construita frumos, cu profunzimi si nuante. Mesajul minimalist si urat cred ca tine de o ingustime a mintii si a viziunii si nu de o simplificare a comunicarii justificata de viteza lumii moderne. Arta nu este o reclama TV, insa lipsa de intelegere a simplului ca arhitectura primara a frumosului, confunda rapiditatea cu facilul.  Lipsa aluziei, a nuantei si urcarea pe soclu a ghetoului, grohaitul satisfacut estetic in fata unor creatii in care eroticul este concentrat in “violul tinerei cu un ochi zemuind a puroi” pot face parte dintr-o distractie a unei constitutii interne bolnave sau private de intelegerea altor sensuri. Oricine este liber sa aiba trairi si revelatii in fata unor astfel de idei, insa arta nu este o prostituata ieftina gata sa primeasca in ea orice idee.  “Distractii dure” au fost de cand lumea insa in arta contemporana - nebunia lumii moderne - nu mai este o explicatie pentru superficialitate fixata in descrieri pompoase, academice, a unor productii ce tin de multe ori de originea in minti zdruncinate sau de limitarea grava a puterii de ideatie a unui artist. In numele libertatii de exprimare, frumosul ca scop, are un calus in gura! Nevoia de senzatii terifiante, dure, sau coborarea in tenebrele mintii unui individ sub pretextul interesului estetic tin mai mult de anormalitati de raportare la sine decat de ideea unui demers cultural.  Frumusetea ca scop nu trebuie pomenita in arta contemporana! ar zice snobii. Natura firii umane trebuie pusa sub semnul indoielii iar  testul este socul si dezgustul! Crucifix scaldat in urina (Andres Serrano, Piss Christ, 1987) sau O istorie a sexului (Sarutul), in care o batrana oribila ii face sex oral unui barbat mai tanar  au socat si au exaltat in egala masura. Exemplele sunt multe. Utilitatea lor vine din testul pe care il dau libertatii de exprimare, insa functia estetica sau artistica este aproape inexistenta. Eliberarea de orice constrangeri in acest mod poate fi considerata o revolta personala in egala masura in care si eliberarea prin amputare de o mana sau de un picior sau chiar de cap te poate duce la noi si noi experiente. Exersarea uratului si a dezgustului in numele adevarului sau a “experimentarii iadului” pentru cristalizarea interioara vine oarecum in contradictie cu dorinta de succes rapid si recunoastere a oricarui artist. Desi poate operele mentionate mai sus  au fost interpretate eronat (de ambele parti), cu siguranta frumosul nu facea parte din modul de exprimare.  Cadavre, mutilari, interiorizari si introspectii cu miros patologic, batrane violand copii, periferia ca mod de viata,  toate au devenit mijloace artistice care evita frumusetea. Daca trauma personala sau analiza artistica a tenebrelor existentiale nu ar fi fost facil de digerat , oare despre ce s-ar fi discutat acum in arta contemporana, caci este stiut ca ce este usor este si proportional cu efectul exercitat asupra maselor de critici literari sau orice fel de analisti ai artelor. Temele nu sunt noi, dar in cultura contemporana par sa devina unice.  Nevoia de frumos a fiintei umane este negata pentru a evita platitudinea sau kitsch-ul, spatiul gol in aria reprezentarii frumosului fiind umplut  acum de o specie de artisti nociva prin banal si prin lipsa de creativitate, fixata in sabloane si in simboluri facile, un spatiu plat.  Un desert (artistic?!) -asemenea constructiilor siropoase, libidinoase sau naive ca masca a prostiei - este la fel de neplacut ca o descompunere a firii si o putreziciune a trupului (ca unica alternativa literara). Trasaturile lumii moderne nu justifica deplasarea catre productii artistice care exploateaza cu orice ocazie uratul si patologicul (chiar si ca metafora) decat prin faptul ca cei responsabili in a fixa granitele artei sunt limitati de o viziune stramta sau sunt lipsiti de “simtul alunecarii”. Critici a caror intelegere nu poate compune un sens decat din maxim trei cuvinte, bucurosi  ca slina lor intelectuala are acum un exponent ce le va alimenta structura diforma, baloasa, se entuziasmeaza in a interpreta in “lungi fonatii” ceea ce pentru un psiholog poarta numele de, in cel mai bun caz, dezechilibru.Este evident ca arta contemporana dezechilibrata fiind, are nevoie de o contrapondere originala,naturala, coerenta, nu doar curajoasa si destructurata asa cum este  arta contemporana orientata acum. Moda, curentul artistic, etc. nu sunt decat explicatii pentru liceeni a ceea ce inseamna de fapt impotenta creatoare. Nevoia publicului , sau “ce se cere” nu explica lipsa de variatie. Hollywood-ul produce distractii, rar arta, si isi asuma acest lucru! Uratul, daca ar fi echivalat cu umbrele, ar trebui sa fie intr-o opera de arta, acel necesar pentru reliefarea formelor. Daca arta trebuie sa fie o chestiune a adevarului, fie el si brutal  si nu o cautare a frumosului, atunci ma intreb cum poate fi construita altfel decat frumos – asemenea naturii (care in sine contine brutalitate, coagulata insa in nuante si in alternative) . Nimic nu este facil, de la cum creste o planta pana la concurenta dintre gandurile si ideile aceluiasi om (sub forma motivatiei), iar arta, chiar daca nu cauta frumosul, ar trebui , dincolo de orice revolutie estetica, sa fie un continut al frumosului, ea fiind efectul “naturii” din gandurile sau inspiratia celui ce o produce. Asa cum un text este scuturat de infloriri inutile, poate ca asa si uratul ar trebui filtrat, cu aceeasi naturalete.  Daca maniera unui artist face parte din natura, rezultatul efortului sau fiind unul urat, care mizeaza doar pe soc si dezgust,  in contextul legii naturale si a firii - ca arta este libera de orice, (inclusiv de unii producatori ai ei) -  atunci poate ca acel om nu este artist. Poate ca face parte din sfera  prestatorilor de servicii, care nasc in public senzatii, fara a se numi artisti. Defamiliarizarea, obtinerea efectului estetic prin departarea de orizontul asteptarilor cititorului nu sunt  explicatii ale uratirii artei decat daca acceptam si starea de lesin creator, altfel acceptam ca nu vedem  si cealalta jumatate. Departarea de orizontul asteptarilor cititorului (si a criticului) se poate face si prin “prea mult frumos”.  Criticii, inainte de a transforma  “jocul cu penumbrele” in unicul mod de exprimare,  ar trebui sa fie mai atenti la sursa lor- adevarul artistic al firii umane. Aici stiinta intra in scena si in simbioza cu arta, mutatia pe care o va produce aceasta asupra esteticului fiind mai mare, ca efect, decat socul pe care l-a produs arta contemporana asupra frumosului. Studii ale creierului arata ca suntem structurati biologic pentru a intelege diferit frumosul de urat ,iar impactul asupra biologicului este altul pentru fiecare categorie, creierul fiind sursa gandurilor iar prin activitatea sa spontana este si sursa inspiratiei. In cultura occidentala ramura neuro-esteticii incepe sa capete contur iar in viitor perceptia artei prin aceasta prisma va fi covarsitoare. Prin cum reactionam natural la frumos si evidentiat prin tehnicile neuro-esteticii se pare ca arta (uratita) contemporana risca sa fie depasita de contemporaneitate. Nevoia de frumos este naturala, cea mai simpla analogie  ar fi ca, natural, fiecare isi cauta un partener frumos, mai rar o iubita ca o zeama de mucegaiuri. Este o munca imensa, chinuitoare in a sintetiza frumosul fara utilizarea banalitatilor sau a  imaginilor siropoase, un chin care vizeaza pe cel ce face arta, nu un chin care domina tema versurilor sau a picturilor, fara contrapondere.  Efortul artistului ar trebui sa se focalizeze pe sinteza unui “frumos” original, pe masura timpurilor noastre,  si nu pe amagirea ca dezintegrarea este “cool”.






11 comments:

dulcedeea spunea...

De când aştept un asemenea studiu! Excelent, Mateius.

Impecabilă demonstraţie. Şi dureros de necesară în vremuri în care grotescul a luat locul sublimului.

mateius vasile spunea...

Multumesc :)

Anonim spunea...

Minunata pledoaria ta pentru FRUMOS, ca esenta a artei! Cred insa ca este destinata unui alt timp (un timp, de exemplu, care ar putea fi definit prin valoare) si unui alt fel de cititor (adica unul care ar intelege ca Adevarul, Binele, Frumosul isi primesc adevarata semnificatie intr-o manifestare armonioasa a sinelui si a libertatii individuale). Am dat insa peste textul tau dupa ce am facut un slalom (pe diverse site-uri) printre munti de mediocritate (in cel mai bun caz!), "elitisme", pseudointelectuali cu manifestari viscerale, vendete, orgolii etc.
Spui ca suntem "construiti biologic pentru frumos". Mi-am amintit de o minunata carte, Kalokagathon, a unui om de cultura exceptional, Petru Comarnescu, o carte care
are la baza teza de doctorat a acestuia (The Nature of Beauty and Its Relation to Goodness) si in care pledeaza, printre altele, pentru ideea ca universul ofera fiecarei fiinte un anumit grad de fericire si ca ar trebui ca toti, intr-un fel sau altul, sa afirmam valorile universului, planta absorbind razele soarelui, animalul bucurandu-se de energia lui, omul cunoscand si actionand potrivit naturii sale launtrice.
Ce natura launtrica si ce latente afirma oare un "om de cultura" (scriitor, critic, om de stiinta sau ce o mai fi!)- unul generic, desigur- pentru care Universul se reduce la "Tara lui Bula", scriitorii (mai putin el!) sunt "clampai" sau "gasti", viata e o "colcaiala", sexul –sursa de inspiratie perpetua, dezgustul – atitudinea (estetica?!) definitorie, "ambitul"- sensul existentei etc.?
Arta (natura frumosului) are, prin definitie, o semnificatie cosmica si metafizica, frumusetea e mai moderna decat voma (de acord!)- ce mare adevar si ce "tristete iremediabila". Suntem in "Tara lui Bula"!

# Neuro-estetica mi se pare un concept provocator, dar inca asa de putin accesibil in simulacrul de cultura cu iz autohton!
Cavalerul Trac

mateius vasile spunea...

Cavaler! foarte bun comentariul! Lume desteapta pe blog! :)

Smalesnic spunea...

Grotescul ia locul sublimului cand se inghesuie prea multi sa acceseza datul firesc al universului. Mistic zis. Nu stiu daca in vremea lui Leonardo da Vinci (un exemplu foarte utilizat) ar fi existat tot atatea "personalitati" care sa incerce sa faca ceea ce facea el. Cred in sinceritatea creatiei de care se scria mai sus ca scapa artistului accidental. Anumite introvertiri se manifesta tot din cauza lipsei de inteligenta in comunicarea interumana. Sau, si mai rau, atunci cand intervine coruperea si politicul.
impartirea indivizilor care se ocupa cu arta se poate face pe toate axele: orizontal, vertical, centru, stanga, dreapta.....
clasificarea este foarte apropiata de descrierea societatii si de starea ei de multumire. Si, astfel, normal ca vom avea excese. acelasi lucru zis si de Anonim.
Multumesc pentru ajutor si usoare comfirmari, desi nu-s doxa, ca voi sa-mi bag nasul in comentariile voastre.

mateius vasile spunea...

Bine ai venit pe blog Smalesnic! :) Interesanta ideea cu impartirea si in lumea artei "pe toate axele: orizontal, vertical, centru, stanga, dreapta....."

Yigru Zeltil spunea...

Am inceput sa citesc articolul pornind de la ideea ca va referiti indeosebi la generatia douamiista de la noi, asa ca, desi sunt constient ca ati urmarit o perspectiva mai globala, nu ma pot abtine sa fac referiri si la douamiism.
In primul rand, vreau sa spun ca, desi fac parte din punct de vedere cronologic din aceasta generatie poetica (poate imi exagerez putin importantza aici...), am idei diferite asupra a ceea ce trebuie sa fie arta, modernitatea, etc. Pot sa declar cu inima pe suflet (!) ca sunt calofil, adica imi place frumosul, chiar daca am primit acuze de exces metaforic si chiar sentimentalism dulceag. Dar eu cred ca ar trebui sa se amestec ingredientele. Sentimentalismul, kitschul a fost atata amar de vreme separat de "arta serioasa", ajunsa prin unele avangarde la excese de seriozitate (ma gandesc chiar si la acele muzici clasice moderniste care nu(-mi) ofera absolut nicio placere, oricat de inovative ar fi ele). Eu cred ca ar trebui sa fie un balans intre inovatie si traditie, intre masculin si feminin, intre ceea ce este prea experimental si ceea ce este prea "usor".
Acestea fiind zise, nu sunt nici adeptul douamiismului (asa cum e el inteles de cele mai multe ori - a propos, am citat de curand antologia "Generatia 2000" a lui Marin Mincu, ce sa zic decat ca am vazut unele semne de lirism autentic, dar m-a iritat inevitabil prea marea tendinta de a face poeme incomfortabile, de parca socul a ramas singura tactica de "marketing" valabil), nici adeptul unui epigonism eminescian (de fapt, deloc eminescian ca mai toti asa-zisii epigoni ai lui Eminescu) sau traditionalism. Treaba fiecaruia in ce extrema se plaseaza, eu prefer sa fiu intre...
Demn de notat totusi ca douamiismul e asa cum e datorita faptului ca este, in mare parte, o reactie alergica la canonul scolar. Ceea ce inteleg perfect, caci si eu am trecut printr-o astfel de experienta de negare, dar... Ma rog, sa nu o mai lungesc mult, trebuie sa plec...

mateius vasile spunea...

Bine ai venit pe blog Yigru Zeltil!
da, canonul scolar,... literatura. Ma gandesc cum ar putea reactiona un matematician la canonul scolar ? :))

Douamiismul - (impartirea pe decade nu-i chiar cea fericita, dar s-a impamantenit asa) - are cateva poezii bune scrise de cativa poeti, restul sunt trena necesara, ca in orice sistem. Diferenta dintre generatia 2000 (expirata de zece ani ?!)si restul generatiilor vine din faptul ca ei sunt ceva mai vizibili, mai prezenti in reviste, pe net etc. Incurajati la exersarea imaginatiei extreme de cativa critici mai exaltati... au instalat o moda. Eu astept cu nerabdare urmatoarea generatie :) Si inca ceva.."generatia douamiista" e bun ca nume pentru nevoia de reper didactic etc - dupa modelul optzecistilor si al altora - dar chiar sa nu-si gaseasca un nume (pe care sa-l impuna) pentru generatia lor imi pare un semn de slabiciune. Dar cei din 2010 - zecista, duzinista... ?! :)

Anonim spunea...

A propos de generatii, tendinte, mode, stiluri etc.,Eugen Negrici, in "Iluziile literaturii romane"(2008), in mod just, observa ca, din pricina ca societatea romaneasca nu a cunoscut decat pentru scurte perioade de timp avantajele unei evolutii firesti (mai tot timpul s-a aflat in tranzitie!)nu a dus pana la capat nici o experienta economica, politica sau culturala.
Consecintele in literatura? Fie au fost reactivate miturile primejdiei, complexele respectabilitatii si impulsurile compensatorii, fie, in cativa ani, "au fost vizitate superficial parcelele ramase neacoperite in vremea comunismului pudibond si ateu si care ne lipseau din panoplia fuduliei nationale, spre a ne simti pe de-a-ntregul europeni".
La nivel individual, ma gandesc, s-au mai depasit complexe, se mai vad "lumini" (scriitorii acestia, de altfel, nici nu prea isi revendica apartenenta la vreo grupare). La nivel de generatie insa?!...Vorba unui optzecist "amar da inima mea/ce poci sa mai spui da ea..."
Cavalerul Trac

mateius vasile spunea...

@ Cavalerul Trac:

foarte amuzant si real : "ne lipseau din panoplia fuduliei nationale, spre a ne simti pe de-a-ntregul europeni"

Da, la nivel individual mai sunt schimbari insa si acest "individual'e supus multor influente. De exemplu, un "raton al gandirii" ma intreba de ce nu ma inscriu in Uniunea Scriitorilor in timp ce eu ii explicam ce fel de cloaca (prin "varfurile" ei) este aceasta organizatie si de ce nu vreau sa ma inscriu in ea. Daca si cei care si-au mai despasit din complexe tot dau de astfel de "ratoni", pana la urma ce se alege? Ar fi nevoie si de un "general". :)

Anonim spunea...

Imi place ce am vazut pe blogul tau pana acum. Un mic sfat: fontul, dar mai cu seama DIACRITICILE sunt foarte importante si chiar suparatoare, uneori, prin absenta lor.
Corina

Trimiteți un comentariu