Despre patologic si metafora, cu drag...

Read more
Rezumat: O poezie are valoare prin registrul de imagini pe care il formeaza, nu doar prin asocierea abstracta a unor sonoritati (cuvintele) carora li se atribuie semnificatii de dictionar. Poezia sau orice text literar sunt vii si fac parte din viata , receptia lor este apanajul mintii, iar utilizarea cuvintelor doar prin prisma simbolului , si nu si prin prisma unui imaginar bogat (indus receptorului) aridizeaza textul sau il duc catre snobism. Anormalitatea, patologicul sunt sursa directa catre obtinerea efectului scontat - efectul emotional - fara a pune in dificultate decodarea textului, sunt o forma de a obtine succesul rapid si conduc imaginarul unui receptor in zona in care reprezentarea este comuna atat cititorului cat si scriitorului. O imagine cu leprosi, detaliata, ce surprinde suferinta si descompunerea va starni mai multe reactii emotionale, indiferent de cititor, decat fotografia unui mac inflorit. Acest fenomen se intampla pentru ca primul exemplu apeleaza la un cod comun: sesizarea anormalului, empatia, groaza, intelegerea durerii – toate incastrate adanc in fiinta si in mintea umana, poate prin rolul lor initial in supravietuire, rol mai intens  decat bucuria in fata unei flori – reactie care tine de experienta estetica a fiecaruia. Prin invocarea patologicului in metafora - „imi privesti ca intr-o vitrina / descompunerea ovarelor/ unul prin ochiul drept/ altul prin ochiul stang“ (M.Vlada), mintea si imaginarul sunt conduse direct si precis catre emotii viscerale, priveaza cititorul de efort creator,  asa cum camera de filmat “conduce” ochiul privitorului in cazul unui film, dar ofera avantajul de a nu risca “trecerea cu vederea” a unei idei sau metofore la o lectura in graba sau nesustinuta de imaginatie vizuala.

Perceptia artei si implicit a unui text literar – poezie, proza – presupune o prelucrare constienta si una inconstienta a informatiei primite pe baza unui cod cultural (constient) si pe baza unui cod biologic (inconstientul, procesarea informatiei, atribuirea de semnificatii), ambele suprapuse partial.  Atat perceptia constienta cat si cea inconstienta functioneaza ca detectori dar si generatori de anormal.
“e o disecţie a globului ocular/încet se desprinde şi-n gemete scurte/pleoapele smulse/irisul de cornee/ pupila se strange […]/ îţi văd laringele tremurând/ ca un psihopat mă frec de mobile/îţi caut în lemn atingerea/în vitrine tăietura buzelor/în cuie-n şuruburi privirea pierdută” (M. Vlada). Ca imagine poetica, versurile trezesc atentia, entuziasmeaza prin forta comparatiei, dar daca un regizor al teatrului modern ar pune in scena imaginile sugerate, poezia sugestiva s-ar transforma in teatru horror. Registrul simbolurilor este evident o cheie a interpretarii, si ramane singura metoda atunci cand imaginarul (in mintea receptorului) nu reuseste sa construiasca nimic. Dincolo de simboluri (care trezesc emotii?!), poezia inseamna traire, receptare prin filtrele unei minti vii, si deci, inevitabil (in cazul unui receptor cultivat) inseamna si o imagerie (imaginar liric) ce tine de ancorarea in  reprezentarea directa a sensului cuvintelor, o receptare involuntara a anormalui din care, apoi, in cheie culturala este construit sensul poemului sau al textului de proza.
 Mintea umana are puterea de a detecta anormalul indiferent daca aceasta stare – anormalitatea – este interpretata ca abatere de la un set de reguli sau proprietati ce apar cu frecventa cea mai mare, sau ca abatere de la propria reprezentare a unui eveniment. Mintea umana poate genera stari anormale in mod voit sau patologic -  de la comportamente aberante in relatie cu ceilalti sau indreptate impotriva sinelui pana la imagini (din sfera esteticului): de la distorsiuni voite pana la asocierea bolii  cu o gama larga de trairi – in scopul formarii metaforei -  „nu e nevoie sa ne amintim/ ca in orice secunda/ trenul poate deraia/ si limbile noastre pot putrezi“ (M. Vlada).
Mintea umana lucreaza cu conceptul de anormal chiar si in lipsa definirii lui, de la tendinta de a-l explora instinctiv sau a-l folosi ca un motor al expresiei artistice si pana la nivelul de supravietuire – adica detectarea  si evitarea  oricarei conditii aberante cu potential negativ asupra propriei existente. In fata unui text literar, receptorul este pus sa exploreze  un nou univers iar acest nou spatiu poate valorifica si structuri anormale, patologice. In fata noutatii mesajului (continutului ideatic) al unui text literar  are loc o ajustare a propriei intelegeri si cu cat mesajul textului se potriveste unui set mai mic de “coduri de interpretare” ale receptorului cu atat univesul poetic  tinde sa fie apreciat ca fiind cu “valoare sau noutate artistica” in conditiile in care receptorul este deschis catre interpretare. In fata unui astfel de spatiu (de exemplu textul, mesajul unei poezii ) cititorul fie potriveste “noul” din text regulilor proprii ale interpretarii – efectul estetic provenind din acesta ajustare sau isi inventeaza un nou set de reguli ale perceptiei (interpretarii artistice) pe baza unor reguli extrase voit din textul literar sau opera de arta avuta in fata.  Acesta “redefinire” se face pe baza unor reguli personale de construire a unui cod de receptie – un fel de cod al codurilor sau un soi de “o noua metoda a descifrarii”. Grotescul, patologicul, tot ceea ce este infiorator nu presupune insa o nevoie a “redefinirii interpretarii” ci acceseaza direct reactii ancestral, intiparite adanc in fiinta umana – de la dezgustul in fata diformitatii, putrezirii pana la empatie si dorinta de evitare in fata durerii. O opera de arta poate ramane fara inteles in mintea cuiva ce nu reuseste sa puna in aplicare un astfel de mecanism – al gasirii codului de interpretare -  sau,  in cazul in care este dispus spre a intelege mesajul, o “cheie” (descoperita sau indusa) il poate face sa-si construiasca propria metoda de descifrare. De exemplu “De ce să mă dau de ceasul morţii că m-am frecat/de lumina ta răcoroasă aşternută în pat? (Florin Iaru) poate parea pentru o persoana neinstruita si fara dispozitia “construirii unui cod al interpretarii” un non-sens. Daca i se sugereaza ca ar putea gasi valoarea artistica a acestor versuri urmarind  atribuirea de catre autor de proprietati inalte “lumina ta racoroasa” unei situatii obisnuite, receptorul poate accepta aceasta noua  viziune a gasirii valorii artistice  si poate compara in baza acestui cod (sugerat si acceptat) efectul obtinut si de alte asocieri. Repetarea frecventa a regulilor acestui cod duce apoi la internalizarea sa, la folosirea automata in receptia oricarei forme de arta cu care vine in contact ulterior – cumva asemanator felului in care gramatica sau folosirea unui instrument devin automatisme de la un anumit moment dat al utilizarii lor. O astfel de folosire repetata devine la un moment dat suprapusa ideii de “gust” pentru un anumit gen, tradus cel mai probabil ca – usurinta cu care are loc decodarea informatiei primite si educarea generarii unui anumit tip de reactie in fata unui astfel de stimul. In cazul grotescului, a imaginilor din sfera patologicului carnal, decodarea este si mai usoara – face parte din functionarea oricarui om. Concomitent cu aceasta internalizare apare insa si obisnuinta, fenomen ce tinde sa estompeze emotiile in fata unei constructii artistice  care se pliaza bine pe reguli devenite “comune”. Acest fenomen este cunoscut instinctiv de catre orice autor, el fiind inevitabil si consumator de arta, deci supus oricarui fenomen de intelegere a artei.   Cheia prin care o stare anormala sau patologica este vazuta ca fiind parte a universului artistic este in cele mai multe cazuri nevoia augmentarii gamei imagistice si lingvistice din textul in cauza de ambele parti – autor si cititor (receptor). Folosirea patologicului si a anormalului garanteaza dorinta autorului de a trezi reactii, sentimente in mintea receptorului pentru ca nu apeleaza numai la imaginatia celui care consuma arta, ci stimuleaza direct mecanisme arhaice ale reactiilor in fata bolii, a suferintei si a anormaluilui.  Exclud aici posibilitatea in care autorul nu percepe forta cuvintelor, folosindu-le in combinatii pe care le presupune ca fiind viabile ca efect emotional, mizand pe asocierea lor mecanica si nu prin intelesul cuprins in ele. Mai mult, iese din discutie posibilitatea prin care un autor, invocand cultura, cerebralitatea, s-ar referi doar la intelesurile secundare, refuzand din start atribuirea intelesului prim. De exemplu, o formulare destul de intalnita este aceea a asocierii termenului de “placenta” cu ideea de sursa a binelui, de protectie. Este totusi usor snob sa asociezi sublimul cu placenta (in intelesul de mai sus) ignorand totusi forma, aspectul, natura unei placente. Ea este totusi un organ intern care se exteriorizeaza in timpul nasterii, groasa, moale ca o meduza tumefiata supradimensionata,  vinetie, rugoasa pe o parte, cu vase contorsionate, sangerande. “„am visat ca sunt o/ poeta/ mistica/ intr-o placenta/ pornografica“ (M.Vlada) . Efectul artistic poate aparea numai daca receptorul este deschis oricarui experiment (si deci experimentarea sa receptiva  nu sconteaza un anumit rezultat) sau daca este privat de experienta de viata – aceea de a vedea o placenta expulzata in viteza, intr-un jet de lichid amniotic, daca n-ai auzit felul in care pleoscaie in lighean de la inaltimea mesei ginecologice. Oricata apreciere ar avea cineva pentru o femeie, oricata iubire ar fi la mijloc, acest fenomen nu poate naste placere decat in sfera perversului vero! Nu propun o intelegere a textului de tip ingineristic: “foaie verde, stalp…” dar negarea filtrarii imageriei poetice prin experienta normala si vizuala, directa si reala,  este fie snobism fie incapacitatea intelegerii artei.   „sînt atît de vie încît îmi vine să-mi exfoliez/ cîteva straturi din placenta de pe spate/ şi să v-o dau s-o mîncaţi cu mujdei ca la cîini: noaptea strig în somn mă zvîrcolesc în cearşafuri de carne/ îmi atîrnă trupul prin aer bucăţi-bucăţi în jurul meu“ (Oana Cătălina Ninu). Este de apreciat indrazneala scrierii, dezinhibitia, iar metaforele ei pot fi interpretate in fel si chip. In versurile de mai sus vitalitatea autodeclarata „sînt atît de vie” face ca subtierea platosei protectorare “..să-mi exfoliez/ cîteva straturi din placenta de pe spate” sa fie un pas catre starea de fronda  - “să v-o dau s-o mîncaţi cu mujdei ca la cîini”. In acest context sinele nu-si mai ajunge, privirea isi schimba “datul” – nu mai este orientata dinspre individ spre lumea exterioara, ci se priveste pe sine, ocupand un spatiu mai mare decat ii este rezervat oricarui om : “îmi atîrnă trupul prin aer bucăţi-bucăţi în jurul meu“. As putea continua cu astfel de interpretari, insa placenta, atarnarea bucatilor de trup, exfolierea nu sunt cuvinte nevazute si neintelese, asocieri de sunete cu un inteles definit sintetic ci sunt cat se poate de reale, cu intreaga suita imagistica ce le insoteste. Daca poezia pretinde imaginatie din partea receptorului, m-as intreba: placenta asta de pe spate este zemuinda, are cheaguri, cocoseaza sub greutatea ei purtatorul, se vede pe sub haine, murdareste cearsafurile? Si apoi dupa exfoliere, ramane o rana cruda, eventual infectata pe spate sau este devorata elegant, cu furculita sau spoieste intreaga fata? Bucatile astea plutesc in aer asa, uscate, ca intr-o pictura suprarealista sau improasca cu sange in jur? Intrebarile (exagerate prin natura sursei ce le provoaca – versurile citate) pot continua caci poezia este imagine, nu insiruire sonora de definitii de dictionar, oricat de mult am invoca abstractizarea. Versurile pot trezi entuziasm, exaltare, in functie de receptor, dar cum ar arata ele transpuse in secventa de film la Hollywood de catre un regizor bun, insotit de un specialist in efecte speciale cat se poate de horror?! Alien!  Sau poate ca aceste versuri pot fi transpuse in imagine de un pictor suprarealist in care, un trup superb, fara sa para mort sau supus legilor realului, isi are capul plasat ceva mai inclo, pe un corp de hipopotam, toate naturale si zambarete. Indiferent de modul de ilustrare, aceste imagini poetice, prin anormalul descris, trezesc emotii vii (indiferent de natura lor), oricum mai intense decat, sa zicem , varianta “„sînt atît de vie încît îmi vine să-mi exfoliez/ otelul din armura/ pana ce ramane os/ os de carapace/ la care vor pofti, infometate – fiare/ noaptea strig în somn, mă zvîrcolesc sub un cearsaf de marmura, si simt aceasta invelire ca o a doua piele / ma vad plutind,/ pe parti si de aproape, ca in refacerea sub lupa a unei panze rupte. “ A doua variant presupune insa o utilizare crescuta a imaginatiei creatoare si nu doar o ilustrare vizual-mentala, presupune apelul la “ochiul de regizor” al cititorului. Acest tip de apelare nu sta insa in puterea oricarui cititor, motiv pentu care, succesul nu mai este garantat.  Augmentarea senzatiilor si a realitatii face parte din evolutia omenirii in sine – de la inventarea facliei si a becului – ca largire a orizontului vizual in noapte pana la marirea constrastului imaginilor prin tehnologii digitale si pana la efectele 3D si stereoscopice, pentru a da cateva exemple din sfera vizualului, toate au rolul intaririi senzatiei in comparatie cu receptia obisnuita.  In muzica, amplificarea bassului, prelucrarea digitala a sunetului si deci extinderea capacitatii instrumentelor sunt tot efecte ale dorintei de a spori senzatiile si pentru cei mai atenti – perceptia. In literatura, prin limitarea naturii fizice a operei (hartia, textul) nevoia de intarire a senzatiei, de augmentare a perceptiei se face prin folosirea “imageriei poetice” – obtinuta prin metafora, comparare, repetitie etc. Majoritatea oamenilor sunt capabili sa-si creeze imagini pe baza unui text, aceasta traire imaginara in vizual fiind o duplicare (prin cheia personala) a lumii, a univerului textului respectiv.  Obtinerea unei anumite game de imagini mentale depinde de “codul “ fiecarui cititor, si de limitele imaginatiei si experientelor personale ale celui care citeste. In acest fel un cititor poate aprecia un text ca fiind interesant, extraordinar sau fad, neinteresant, in limita unei anumite culturi si sub presiunea timpului trait. Pentru a directiona mesajul, pentru a sugera cheia de decodare a mesajului, autorul este nevoit sa apeleze la elemente comune ale intelegerii si formarii de imagini mentale pentru cat mai multi cititori, iar folosirea de structuri anormale sau care vizeaza patologicul induc imediat “intensitatea trairii” chiar si unui cititor mai putin predispus construirii unui duplicat vizual al universului poetic.  Procedeul nu este nou, de la povestirile cu iz gotic pana la grotescul adevarat, consistent, din filmele horror,  se apeleaza la sublinierea anormalului pentru a construi senzatii care nu vireaza mereu sfera groazei.  “Înăuntrul pulpelor i s-au desenat distinct, purpuriu urmele degetelor şi ale oaselor mele iliace, iar vulva îi cade diformă şi îngheţată ca botul unui animal mort.” (Rita Chirian). Desigur autoarea nu descrie o femeie mutant ci descrie o stare, care nu este o scena de groaza. Foloseste totusi capacitatea cititorului de a identifica anormalul si de a starni acestuia o intelegere si o apreciere “directionata”, ce mizeaza pe o cheie comuna, care restrange posibilitatea imaginarului de a ajunge in spatii nedorite de autor - “botul unui animal mort” are, in general, o gama restransa a reprezentarii in vizual, poate variatiile vizeaza maxim specia: caine, vaca, pisica – oricum caderea din exemplu de mai sus pare ceva mai ampla, nu chiar un bot de hamster, cred ca mai mult un bot de vaca. Apelarea la imagini ce vizeaza anormalul mizeaza pe un efect garantat: trezirea de emotii, de empatie sau repulsie iar asocierile care par sa duca cititorul catre metafora fac ca anormalul, dupa ce a starnit inevitabil emotie, sa fie regasit in sfera esteticului. Ca o comparatie, ca un echivalent, o imagine cu leprosi, detaliata, ce surprinde suferinta si descompunerea va starni mai multe reactii emotionale, indiferent de cititor, decat fotografia unui mac inflorit. Acest fenomen se intampla pentru ca primul exemplu apeleaza la un cod comun: sesizarea anormalului, empatia, groaza, durerea – toate incastrate mai adanc in fiinta si in mintea umana, poate prin rolul lor initial in supravietuire,  decat bucuria in fata unei flori – reactie care tine de experienta estetica a fiecaruia. Grotescul , anormalul, patologicul pot fi asociate si recombinate in forme estetice mai usor si mai variat decat alte metode de formulare a artisticului, motiv pentru care, de multe ori, reusesc sa evite kitschul usor, si chiar daca acesta ar fi prezent, intensitatea senzatiilor traite mascheaza falsul. Structurarea anormalului nu se face doar prin compararea cu patologicul ci poate viza si forme mai subtile, precum hiperbolizarea, poate fi mascat (dar nu ascuns receptarii) in forme ca “intind mainile pana la cer”, “cuprind in mine intreg trupul tau” etc. Distorsiunea (sesizata evident de mintea umana ca anormal) devine uneori singura modalitate de a salva efectul artistic. Intr-o pictura, o femeie poate fi reprezentata cu coapse exagerate – ca idee a fecunditatii, pe cand reprezentarea grafica a unor solduri perfecte, de aproape, ca imagine centrala, risca sa ajunga pe prosoapele ilustrate de pe spatarele camioanelor.  Mai mult, umorul este o forma de a reactiona in fata unei stari anormale, insa el are la baza un alt set de reguli al intelegerii unui mesaj. Discut aici despre grotescul , patologicul serios, cel care intentioneaza sa induca mesajul direct sau sa construiasca o metafora.  Folosirea gamei grotescului in literatura , dincolo de curiozitatea explorarii, tine mai mult de eficientizarea transmisiei, de augmentarea in forta a universului scrierii. De exemplu: “lumina contorsiona nisipul plajei asa cum dalta unui sculptor intoarce lemnul cu fiecare lovitura”  si “lumina contorsiona nisipul plajei asa cum durerea chirceste carnea unui bolnav”. Este evident ca al doilea exemplu este mult mai viu, mai direct, insa primul solicita cunoastere, atentie, imaginatie. Lemnul moale este ridicat de o dalta curbata, se incovoaie in spirala, asemenea cochiliei unui melc. Forta expresiei in primul exemplu vine din asocierea luminii (cu proprietatile ei) cu dalta (dura, ce presupune lovire, nu mangaiere), iar lemnul (viu, organic, “legat”) intra in antiteza cu granulatia si ariditatea nisipului. Ambele elementele  - lemnul si nisipul - sufera insa aceeasi transformare, desi diferite, devin esenta unei singure imagini artistice. Cel ce recepteaza in acest fel, inzestrat cu o capacitate de a imagina comparatia, de a o vedea ca pe un film, dar in cheia propriei experiente, devine astfel mai castigat din punct de vedere estetic. Al doilea exemplu este insa direct, apeleaza la viziunea comuna asupra durerii care “indoaie”, strange. Este mai usor de vizualizat, de imaginat, de “simtit” insa nu presupune nici un fel de zabovire a gandului, este  doar “o mestesugire” a cuvintelor care este receptata ca atare.  Desi de cele mai multe ori este invocat “registrul simbolic”, reprezentarea naturala, definitia mentala, invatata prin experienta directa nu poate fi suntata. O poezie are valoare prin registul imagistic pe care il formeaza, nu doar prin asocierea abstracta a unor sonoritati (cuvintele) carora li se atribuie semnificatii de dictionar. Poezia sau orice text literar sunt  vii si fac parte din viata si prin simplul fapt ca receptia lor este apanajul mintii, iar utilizarea cuvintelor doar prin prisma simbolului , si nu si prin prisma unui imaginar bogat (indus receptorului) aridizeaza textul sau il duc catre snobism. Anormalitatea, patologicul sunt sursa directa catre obtinerea efectului scontat: efectul emotional, fara a pune in dificultate cititorul, sunt o forma acceptata reciproc de a obtine succesul facil si conduc imaginarul in zona in care reprezentarea este comuna atat cititorului cat si scriitorului. Prin invocarea patologicului in metafora - „imi privesti ca intr-o vitrina / descompunerea ovarelor/ unul prin ochiul drept/ altul prin ochiul stang“ (M.Vlada), mintea si imaginarul sunt conduse direct si precis catre emotii ancestrale, dar priveaza cititorul de efort,  asa cum camera de filmat “conduce” ochiul privitorului, dar ofera avantajul de a nu risca “trecerea cu vederea” de catre un cititor grabit sau lipsit de imaginatie. Intensitatea fortei de expresie a cuvintelor din sfera patologicului este evidenta, tragedia “putrezirii ovarelor” fiind aproape imposibil de cuprins in gandirea unui om obisnuit. Desi apeleaza la forta lor pentru a realiza efecte artistice poezia mizeaza pe referirea automata la simbol si restrange astfel granitele imaginarului. Folosirea acestei metode de stoarcere a emotiiilor, dincolo de efectele rapide si benefice (inclusiv sporirea numarului cititorilor) priveaza receptorul de folosirea intensa a propriei imaginatii, nu il lasa sa devina “regizorul propriei scene”, il transforma din “pictor imaginar” in “masinarie automata a trairii, a empatizarii”, invocand simbolul.  Oare pe ce tip de imaginatie si pe cata creativitate a receptorului mizeaza un autor cand invoca putrezirea ca forta a exprimarii metaforice? Daca poezia inseamna puterea de a forma imagini si emotii in mintea cititorului, anormalul ca expresie poetica este calea directa catre success, dar si catre o relatie de 1:1 intre text si receptarea lui, adica lipsa amplificarii mesajului. Ce ar mai putea fi amplificat prin imaginar la scena “descompunerii ovarelor”?

1 comments:

Anonim spunea...

Excelentul dv. articol, atat de dens in planul ideilor, pune cateva probleme esentiale pentru existenta textului literar, referitoare la substanta si rolul metaforei, simbolului, imaginarului poetic, la codul constient/inconstient, comun/diferit al scriitorului si al cititorului, la mecanismul prin care se obtine efectul estetic, intr-un mod mai mult sau mai putin facil.
Interpretarile pe care le faceti si afirmatia ca orice text literar este viu mi-au amintit de un studiu fundamental pentru zona esteticii, cartea lui Paul Ricoeur, Metafora vie, in care, printre altele, se spune ca o buna metafora trebuie sa se caracterizeze prin justete, naturalete, coerenta (in sensul pe care, de altfel, il sustineti si dv. ca metafora se defineste si se decodeaza prin raportare la discurs, la imaginar, si nu la nivelul cuvantului, ca unitate separata). Acelasi Ricoeur considera ca este foarte important pentru scriitor (si pentru cititor) sa constientizeze cauzele generatoare de tropi (implicit metafore): imaginatia, inteligenta, pasiunea- "A starni uimirea, surpriza prin combinatii noi, neasteptate, spune autorul, a insufla forta, energie discursului – sunt tot atatea impulsuri ce nu se imprima decat in tropii-figuri pe care trebuie sa-i numim "tropii scriitorului" pentru ca ei sunt inventia particulara a poetului". De aici vine, de exemplu, diferenta uriasa (recunosc ca m-a frapat!) dintre „sînt atît de vie încît îmi vine să-mi exfoliez/ cîteva straturi din placenta de pe spate/ şi să v-o dau s-o mîncaţi cu mujdei ca la cîini: noaptea strig în somn mă zvîrcolesc în cearşafuri de carne/ îmi atîrnă trupul prin aer bucăţi-bucăţi în jurul meu“ (Oana Cătălina Ninu) si varianta pe care o propuneti: „sînt atît de vie încît îmi vine să-mi exfoliez/ otelul din armura/ pana ce ramane os/ os de carapace/ la care vor pofti, infometate – fiare/ noaptea strig în somn, mă zvîrcolesc sub un cearsaf de marmura, si simt aceasta invelire ca o a doua piele / ma vad plutind,/ pe parti si de aproape, ca in refacerea sub lupa a unei panze rupte. “ Ce s-a intamplat, de fapt? Ati schimbat "deviatia" minima a sensului propriu din pretinsele versuri ale pretinsei poetese cu substanta metaforica discursiva.
Spuneti, pe buna dreptate, ca, in relatia scriitor-cititor, ar trebui sa se produca o "amplificare a mesajului" (in conditiile unei creativitati autentice). Se intampla insa, de multe ori, ca si autorul si cititorul, din graba de a ajunge la ceea ce fiecare numeste originalitate, sa ignore o minima eruditie, sa confunde spontaneitatea cu ignoranta.
V-am citit si celelalte postari de pe blog (ff bune!) si am sesizat pledoaria dv. insistenta pentru depasirea ignorantei. Cand ignoranta se explica prin varsta inocenta a unora, sa zicem ca ar mai fi o sansa, dar cand multi "scriitori" fac valuri in presa scrisa, on line sau chiar in volume (prin artificialitate, vulgaritate,tupeu etc.) si mai sunt si incurajati cu frenezie (din diverse motive) de nume "sonore" ale literelor romanesti, atunci sunt sceptic. Dar solidar cu atitudinea dv.!
Uroboros

Trimiteți un comentariu