Cu Horia Gârbea, despre moralitate, succes şi alte lucruri vesele...

Read more Rezumat

În romanul Crime la Elsinore de Horia Gârbea ironia depăşeşte caracterul moralizator al cărţii şi îl vizează direct pe cititor, prin textul plat, parcă scris cu gândul la scenariul unui sitcom slab, alteori prin glume cu iz cultural-ştiinţific: “…subconştientul lor cîinos-pavlovian încă le recunoştea cu exces de salivaţie.” Crime la Elsinore, de Horia Gârbea, se vrea un volum sarcastic şi închis, ironizând însă, în mod nedrept, tocmai pe cel căruia îi este destinat, cititorul, prin faptul că promite mult, dar nu oferă decât un comic inconsistent. Iluzia că cititorii primesc cartea cu sufletul deschis, inocenţi şi gata să râdă măcar aşa, de ruşinea numelui scris pe copertă,  face că nivelul textului să scadă şi cred că ar fi devenit un real succes dacă această carte ar fi avut inclus în preţ şi un CD cu râsete, cât să marcheze existenţa glumelor.


Horia Garbea
Horia Gârbea este un membru marcant al Uniunii Scriitorilor din România şi un prolific autor din generaţia '90. Numărul volumelor de literatură publicate este impresionant şi reuşeşte să atace (nu fără a lăsa cicatrici) toate genurile şi speciile literare, cu un talent constant. Primeşte premii nenumărate, o încununare a preocupărilor sale diverse, cunoscutul autor fiind inginer constructor, cadru didactic universitar la Facultatea de Îmbunătăţiri funciare şi Ingineria mediului în Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, scenarist şi, ca o ironie a timpului, urmaş de haiduci (H.Gârbea, Raţă cu portocale, Ed. Liternet, 2002, pg.95), nepot de general şi aprig apărător al superiorilor ierarhici atunci când contextul nu-i lasă pe aceştia să-şi susţină singuri cauza. Prin prezenţa semnificativă online şi în presa tipărită, Horia Gârbea devine un reper (desigur) imuabil. Un reper părea să devină şi unul dintre romanele sale, Crime la Elsinore (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, 176 p). Tema romanului este drumul greşit al mentalităţilor şi degringolada post ’89, lipsa moralităţii care pătrunde până şi în lumea artistică a unui teatru de provincie, teatrul din Călăraşi. După aflarea temei (îndelung dezbătută în diferite medii) miza romanului pare să scadă, însă cititorul poate descoperi, pe măsura parcurgerii textului, cum chiar el (cititorul) devine ţinta unei ironii ce nu reiese direct din mesajul romanului Crime la Elsinore, ci din faptul că, la fel de bine, ar putea citi un roman cu titlul “Rolul drujbei în deşert”.  

Crime la Elsinore
Crime la Elsinore se vrea un mozaic de atitudini şi tipare umane relativ inofensive, specifice unei lumi (provinciale) lipsite de valori, însă cu aspiraţii grandioase (urmând astfel reţeta consacrată  a construirii unui volum ironic, satiric): “Acolo îşi monta uriaşele făcături, convocând, în scene grandioase, orchestra simfonică de amatori, echipe de gimnastică ritmică…”. Regizori şi spectatori semidocţi şi impostori, actori netalentaţi, mase de oameni lipsite de inteligenţă şi funcţionari mărunţi, aproape toţi imbecili şi gata să se pună în situaţii penibile, toate adunate într-un roman care îşi doreşte să sancţioneze impostorii, semidocţii, masele lipsite de inteligentă şi funcţionarii mărunţi , situaţiile penibile. Repetiţia este intenţionată şi este, de fapt, replica şi consecinţa construcţiei romanului: închis, monoton,  fără o miză socială reală şi fără a lăsa cititorului şansa unei transpoziţii a personajelor, este o structură facilă care satirizează personaje mărunte. Personajele sunt mărunte – prin istoria lor, prin contextul în care autorul le plasează, dar şi prin construcţie – caricaturi ale unor existenţe oricum superficiale, în schimb, ambiţiile lor sunt mari, acţiunea centrându-se în jurul dorinţei personajului - “puitor pe scenă“ – Cosma, de a realiza un spectacol de proporţii, intertextual, care să adune crimele şi sinuciderile din piesele shakespeariene. Ironia, care ar trebui să fie vivace şi sclipitoare, abia răzbate în pasaje  prăfuite: “În Evening Standard, în suplimentul de sâmbătă pentru grădinărit, creşterea iepurilor de casă şi alte activităţi de umplut timpul liber, avusese chiar o optime de coloană şi o fotografie color cât un timbru fiscal. Articolul şi poza fuseseră mărite cu un supercopiator care făcea bannere publicitare. Uriaşa copie ocupa un perete întreg al Teatrului Naţional din Călăraşi, fiind luminată de nouă reflectoare.” Plăcerea “de a prinde poanta” este estompată prin faptul  că aproape nu există schimbări de registru, îndemnând cititorul la o parcurgere tot mai rapidă şi mai sumară a textului, aceasta  în măsura în care cineva n-ar fi interesat de ce fel de ghiduşii mai poate inventa, stângaci, autorul inginer Horia Gârbea, culminând cu glosarul de termeni “expresivi” în care „a se găina” este explicat astfel: “ a umbla repede de colo colo, a ciuguli de ici şi de colo, ca găina“ (ha! ha!, n.n) sau  raţa – familie de păsări înotătoare palmipede (Anas), dintre care unele cresc şi ca păsări de curte, fiind folosite pentru carne, ouă, puf; nu trebuie confundată cu gâscă“. Alţi termeni, precum fofelniţă, limboată, târtoşă, se bucură de explicaţii similare, ironizându-i astfel, poate, şi pe autorii de cărţulii de bancuri, la care (nici măcar la ei!) nu vom găsi niciodată o explicaţie de felul: „cur – partea musculoasă dindărăt a corpului, mai jos de spinare”.Nesigur pe reacţiile pe care le-ar putea stârni, scriitorul ne atenţionează: „În text, autorul, dornic de expresivitate, a folosit unele cuvinte mai rare, fără să ţină seama că unii cititori contemporani pot avea un vocabular mai sărac decât al său. De aici eventuala necesitate a acestui glosar în care cuvintele beneficiază de explicaţia autorului. Cititorii care se simt jigniţi de presupunerea că ar avea un vocabular precar pot să nu îl citească”. Cu siguranţă, acest glosar este o "glumiţă", dar mă întreb dacă nu cumva expresia “dornic de expresivitate” ar fi fost, mai cinstit, înlocuită cu “în lipsă de expresivitate”, ironia, umorul şi chiar sarcasmul având şi funcţia de a sublinia onestitatea emiţătorului în semnalarea anormalului. Privită dintr-o astfel de perspectivă, structura romanului relevă nenumărate fisuri, lăsând senzaţia că a fost scris cu gândul la a fi pus în scenă - pasiunea autorului pentru dramaturgie fiind de notorietate- ca o piesă de teatru (scrisă în formatul caracteristic) care a fost apoi rearanjată (prin supraadăugare) sub forma unui roman, cu pierderi minime în cantitatea textului.
     Formulări de genul " fătucele pe care le cântăriseră pe mătărângă" (ha! ha!) sau "bambilici sexual cu străinii" (ha! ha! ) fac parte din apogeul comicului de limbaj. O atitudine glumeaţă,  trădând totuşi o reminiscenţă de atitudine rezonabilă în această mare de gloanţe oarbe şi stil ponosit, se desprinde din precizarea autorului: „Textul nu este recomandat persoanelor sub 12, 16 şi 18 ani şi nici celor cu sensibilitate deosebită. Acestea, dacă vor citi în continuare, pot sări anumite capitole sau chiar întregul text fără ca lucrul acesta să le dăuneze“. Este o strategie gândită bine, lăsând loc nevoii de a apela la “chestiunea gustului în cazul în care romanul se dovedeşte a fi un eşec. Tehnica scriiturii şi  modul în care sunt construite personajele  demontează orice şansă a unei glume reuşite (chiar şi atunci când gluma depinde de contextul în care este citită sau de starea receptorului). Comicul şi, inevitabil, râsul sunt, dincolo de latura subiectivă, supuse unor reguli, ele fiind, de exemplu, reacţia la un impas cognitiv,  reacţia în faţa unei schimbări bruşte de perspectivă, sau, ca regulă,  nevoia de a nu devoala informaţia “implicită” şi câte altele. Nimic din toate acestea nu se regăseşte onest, clar, în textul cărţii.  Sarcasmul este mai bine reprezentat, însă nu este ascuţit şi scăpărător (ca în alte scrieri ale lui Gârbea), ci facil, folosind  tehnica simplă prin care unei imagini groteşti i se suprapune un mesaj pozitiv (din punctul de vedere al cititorului) sau deseori, un mesaj critic, direct. Pentru a obţine un astfel de efect, strategiile folosite sunt caricatura (făcută gros sau, pentru a masca detaliile scăpate accidental, cu trafaletul) şi grotescul. Limbajul jucăuş al naratorului omniscient, superior şi delimitat cultural de lumea personajelor este o încercare tehnică de a mai resuscita ideea de pamflet şi ironie. De fapt, naratorul auctorial nu acordă prea multă încredere nici capacităţii de înţelegere a cititorului, întărind dialogul personajelor cu caracterizări directe, simpliste şi fără nuanţe: “…marele Cosma, superelogiatul şi arhipremiatul, este incult şi agramat”, actorul Iacint Manoil este  un „ins spătos şi necomplicat“, „un amestec de lecturi pospăite, snobism şi inteligenţă nativă soră cu prostia, sub care o femeie ce ar fi stat mai mult pe-aproape ar fi ajuns să cunoască şi o mârlănie rece, de serviciu“. Pentru cei care au dubii despre timpul şi contextul social al romanului, precum şi despre mecanismele democraţiei postdecembriste româneşti, naratorul ne ajută: “ Dar bani se mai găseau, dacă ştiai să întinzi mâna spre buzunarul statului, larg ca o găoază de bivoliţa şi la fel de nepăzit. Oamenii n-aveau chef de comicării, iar de tragedii, nici atât.  Întregul text (exceptând dialogul) pare mai mult un lung şir de indicaţii şi precizări scrise pe marginea unui scenariu, din care un eventual regizor ar trebui să înţeleagă atmosfera ludică a acestei opere literare: “Se crease o busculadă grozavă şi, din cauza fumului care nu înceta să se reverse în chip de ceaţă britanică, Malcom şi Macduff, în loc să-l înhaţe pe Macbeth, îl luaseră pe un profesor de gimnastică din public. Nevasta ăluia începuse să urle, iar răzbunătorii, neînţelegând de ce uzurpatorul se lasă dus atât de greu, îl înjuraseră şoptit de morţii mă-sii.” Autorul simte, pe alocuri, faptul că riscă să piardă pariul cu umorul sau cu ironia şi introduce, brusc, noi detalii de genul: “De porniri erotice fusese iertat de două decenii. Bând, pe atunci, exclusiv "Săniuţă" şi "Doi ochi albaştri" impotenţa i se instalase trainic de la mijlocul deceniului opt al acelui secol sinistru ce-a fost al douăzecilea. “ Iluzia că cititorii primesc cartea cu sufletul deschis, inocenţi şi gata să râdă măcar aşa, de ruşinea numelui scris pe copertă,  face că nivelul textului să scadă şi cred că ar fi devenit un real succes dacă această carte ar fi avut inclus în preţ şi un CD cu râsete stridente pentru a exersa senzaţia glumelor slabe, cu iz de serial TV umoristic, autohton, cu cretini. Desigur stilul nu este comparabil în totalitate cu cel al sitcom-ului de producţie autohtonă, căci exerciţiul de ironie al cărţii, din când în când,  se scaldă larg în formulări amuzant-intelectuale de genul: "Bieţilor hermeneuţi teatrali li se întipăriseră  atât de adânc pe cortex mişcările istorice, tematice, reglate de Sasu, încât acum, după cucerirea libertăţii, subconştientul lor cîinos-pavlovian încă le  recunoştea cu exces de salivaţie. De-aici jubilaţia vecină cu orgasmul ce se vădea în ejaculare de laude nemăsurate. Pe care le colecta Cosma. " (ha!ha!). O a doua citire a romanului Crime la Elsinore, de inginer Horia Gârbea, lasă loc, eventual, unui umor, dacă nu negru, măcar mai gri, aşa, ca de culoarea prafului de autobază. Contraponderea (parţială) la lungul şir de personaje-caricatură este conturată prin personajul Camil Deleanu, de profesie inginer şi soţ gârbovit de  pornirile culturale ale nevestei Aurora: “Deleanu, inginer trăit pe şantiere, om falnic şi iubitor de rotunjimi muiereşti, răbda şi el destul de greu mascarada”. Comicul, înţeles ca o categorie estetică, şi diferitele subcategorii ale acestuia (umorul, ironia, sarcasmul) vizează un public-ţintă divers, cu profiluri culturale şi psihologice foarte diferite. De exemplu, umorul cu tentă sexuală se adresează unei categorii de persoane mai extrovertite (Thomas and Esses, 2004), umorul anal, de sorginte gârboviană, (a se vedea în glosarul amintit “cur”, “băşină”) este, în general, creat şi receptat mai bine de persoane cu trăsături mai negativiste, ostile sau mai îndărătnice (O’Neill, Greenberg, şi Fisher, 1992), caracterele înclinate spre căutarea de noi senzaţii sunt mai deschise  către umorul absurd şi mai puţin către cel de tip incongruenţă-rezolvare decât cele mai cumpătate  (Hehl and Ruch, 1985, 1990; Ruch, 1988); pe de altă parte, umorul de tip incongruenţă-rezoluţie tinde să se asocieze cu atitudinile mai conservative şi autoritare ale receptorului, dar şi ale emiţătorului, pe când cel  de tip nonsens tinde să nu se asocieze conservatorismului, iar persoanele foarte religioase par a se amuza mai greu (Saroglou, 2003); pe scurt, la fel de divers poate fi receptat şi romanul  lui Gârbea, presărat cu de toate, dar cu un efect diluat în final. Rezoluţiile savuroase sunt puţine, iar absurdul este prezent continuu şi omogen, fără a se coagula prea des în structuri amuzante. Parcurgerea uşoară şi tot mai rapidă a textului (din motive de repetiţie constantă a aceluiaşi tip de structură a ideii) riscă să ajungă pe alocuri sinonim cu facilul. Acest fapt  mai sancţionează încă o dată ideea de onestitate în faţa anormalului a celui care ironizează sau glumeşte şi faptul că atât gluma, cât şi ironia unesc emiţătorul şi receptorul prin sesizarea “cheii”, ca urmare a unui fundal cultural comun. Evident, “facilul” nu face parte din acesta complicitate, facilul fiind “răul” vizat în text. Mai mult, sarcasmul şi ironia sunt viabile prin sublinierea apartenenţei comune la un anumit statut cultural şi social, şuntând uneori trăsăturile de personalitate prin afirmarea solidarităţii cu aceleaşi valori, dar, dacă acesta apartenenţă este invocată printr-un facil mlăştinos, de scenetă de cămin cultural,  uitând că autorul şi cititorul nu se cunosc, şi nici amici de o viaţă nu sunt, mesajul este  distorsionat. Se creează astfel impresia că scriitorul, sedus de propriul condei jucăuş, rămâne captiv în autoadmiraţie, fenomen mai degrabă caracteristic (în cel mai bun caz) inocenţei, decât unui roman aspru, tăios şi gata de excizia răului fără anestezie. Cartea intenţionează, probabil, să sancţioneze moravurile, dar să nu deranjeze prea mult. Seamănă cumva cu “…să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica...”. Ironia se estompează atunci când efortul învestit în a o crea este mult mai mare decât valoarea ţintei sau când satira este dantelată cu pretinse efecte de limbaj, ceea ce face ca dincolo de preferinţele individuale, în linii mari, romanul să pară stângaci (cel puţin ca tip de discurs). Sarcasmul greu şi înecăcios (ca molozul şantierelor), dar cu o ţintă socială mică, în romanul Crime la Elsinore, este, mai degrabă, autodirecţionat prin diferenţa dintre ţinta mică şi fără ecou şi virulenţa naratorului, contrastând cu alte scrieri reuşite ale lui Gârbea. Ironia depăşeşte caracterul moralizator al cărţii şi îl vizează direct pe cititor, prin textul plat, parcă scris cu gândul la scenariul unui sitcom slab, alteori prin glume cu iz cultural-ştiinţific: “…subconştientul lor cîinos-pavlovian încă le recunoştea cu exces de salivaţie.”. Crime la Elsinore, de Horia Gârbea, se vrea un volum sarcastic şi închis, ironizând însă, în mod nedrept, tocmai pe cel căruia îi este destinat, cititorul, prin faptul că promite mult, dar nu oferă decât un comic inconsistent.

Citeste si  Poezie "spiritual-materiala" de Horia Gârbea 
si  Horia Gârbea - "Fratele mai destept al lui Kalasnikov"

5 comments:

Anonim spunea...

Domnule Mateius,
Va urmaresc postarile cu o anume consecventa pentru ca blogul d-voastra pare a fi unul dintre putinele in care judecatile de valoare au un fundament ideatic, in contrast (mare contrast!) cu abordarile diletante sau istericalele unora care confunda viata literara cu iarmarocul. Eu cred ca si Horia Garbea vă admiră in taina si aspira (in sinea lui) la un demers critic serios, bazat pe criterii estetice, pentru ca am sesizat (avand in vedere ca petrec mult timp pe net) o incercare anemica a acestuia de a injura mai putin cand vorbeste despre un autor (de regula, se pare ca il intereseaza mai mult autorii decat cartile, mai mult intrigile decat valoarea, mai mult politele de platit decat esteticul). Dar cum legea compensatiei functioneaza intotdeauna, o invectiva mai putin inseamna o aberatie mai mult. Altfel, ce as putea intelege din răţoiala catre potentialii cititori pe care HG ii cearta pentru ca sunt "gresit educati" (de catre cine? pentru ce?). Cred insa ca aici este cheia – pe care o sesizati foarte bine in recenzia dv.- pentru faptul ca HG scrie foarte mult si atat de fara substanta: isi desconsidera si subestimeaza cititorii.
Crime la Elsinore este o carte ratata pentru ca o realitate derizorie este redata printr-o scriitura derizorie. Ironia si comicul, cele veritabile, comporta anumite grade in constructia lor si anumite rigori. Evenimentele, personajele ar fi trebuit sa infirme asteptarile, sa evolueze imprevizibil. Poti sa razi de prapastia iscata dintr-o data in soliditatea lucrurilor, de continuitatea brusc intrerupta etc. Or, cartea lui Horia Garbea pare un spectacol trucat, iar personajele, un fel de proiectii – ca sa-l parafrazez pe HG- ale unui scriitor gresit educat.
Imaginati-va, domnule Mateius, sa fii singur pe o insula pustie si sa nu ai alta carte decat Crime la Elsinore. Pedeapsa mai mare nu-mi pot inchipui!
Sa auzim de bine,
Thomas

Anonim spunea...

Va citesc cu mare interes si placere si as dori sa va intreb ce parerea aveti despre cronicile de acest fel:http://serbantomsa.blogspot.com/search?updated-min=2011-01-01T00:00:00%2B02:00&updated-max=2012-01-01T00:00:00%2B02:00&max-results=6
In Romania functioneaza tacit principiul "fa-te frate cu dracul, pana treci puntea" sau "O mana spala pe alta " sau un aforism personal:Cronica versus cronici adauga o floricica vesteda la preamarirea cuiva...Va multumesc.

Anonim spunea...

Va citesc cu mare interes si placere si as dori sa va intreb ce parerea aveti despre cronicile de acest fel:
http://serbantomsa.blogspot.com/2011/01/proza-scurta-ca-o-scena-de-teatru.html
In Romania functioneaza tacit principiul "fa-te frate cu dracul, pana treci puntea" sau "O mana spala pe alta " sau un aforism personal:Cronica versus cronici adauga o floricica vesteda la preamarirea cuiva...Va multumesc.

Anonim spunea...

multimesc pentru comentariu, am sa revin cu un raspuns. Mateius. N. VAsile

stefan spunea...

Aveti dreptate!E o carte sordida, scrisa de un scriitor care s-a "descurcat" in literatura cam cum s-a descurcat Dan Iosif in politica.Cu talent putin, dar cu multa siretenie, c-o linguseala ici colo, s-a aninat de craca de sus a Uniunii Scriitorilor si ne scuipa de acolo carti ordinare racnite tare de critici aplaudaci din preajma lui.

Trimiteți un comentariu