Ierarhie, ierarhie/ geme ţara de prostie!

Read more
Găsesc interviul postat mai jos, acordat de dl. Pleşu. Spune că e nevoie şi de spirit critic, spirit critic care să producă reflecţii, nu de spirit critic de tip “cu tigaia sub masă” (ha ha, ce glumă de Stan Şi Bran) - asemenea celui de tip Dana Grecu, adică un spirit critic ce oricând îţi poate produce vânătăi. (Pleşu stie cum se face rating în Ro?) Auzi, spirit critic reflectiv când vorbeşti de Boc, de Videanu, de tăierea pensiilor, a salariilor, de foame?!Ce ironie cruntă în mintea filosofului obez! Mai spune el, Pleşu, “cu cât ai în ochi o lucire mai asasină, cu atât eşti mai apt să-ţi exerciţi meseria...”. El intuieşte de fapt ceva ce s-a studiat de mult. Şi anume că în faţa unei populaţii medii te impui prin ridicarea tonului, printr-o atitudine mai agresivă. Astfel de impunere te scoate în faţă fără să fie nevoie să invoci argumente (totuşi realizatoarea TV îmi face impresia că argumentează ce spune). Mai mult, este demonstrat ştiinţific faptul că, o femeie, în cazul în care doreşte să-şi impună punctul de vedere în acest fel, trebuie să recurgă la un debit verbal crescut, invocând cauza exterioară, spre deosebire de un bărbat aflat în aceeaşi situaţie căruia i se acordă credit fără invocarea determinării exterioare a comportamentului său. Vorbeşte el, Pleşu, maimuţărind femeia, despre spiritul critic contondent şi nevoia de spirit critic...producător de reflecţii.  Mă întreb dacă îşi dă seama, prin ceea ce spune şi ştie că va ajunge pe net, cărui tip de giboni internauţi dă apă la moară. Nu de alta, dar citeam la secţiunea comentarii o ploaie de injurături ce o vizau pe această moderatoare şi culmea! prin asociere, şi pe Gabriela Vrânceanu Firea. Pe mine, interviul acordat de Pleşu, în stilul său ... m-a pus pe gânduri. Dacă la comentarii încep retardaţii să bălească-n tastatură că “da, da, mai vrem! Mai împroaşcă-ne cu cultură d-asta!” înseamnă că doar acesta a fost nivelul la care a penetrat şi a fost receptat interviul. Hmm... Nu spun că ar trebui să vorbească într-un limbaj inaccesibil, ci mă gândesc la felul în care “a fi intelectual” este construit pe meleaguri nu atât de mioritice, cât ciobănitice. Şi anume: observaţia la prima mână! Da – ai o observaţie de făcut pe o anumită temă – o spui şi îi dai aură culturală, prin vorbitul rar, ponderat,  asezonezi spusele cu ideea de respect şi calm, şi gata eşti om cult. Sau invers – tragi o ploaie de invective şi toţi îţi dau crezare! Dacă mai bagi şi o poantă, poate te citează şi golănaşii în ritmuri de hip-hop. Fenomenul “părerea mea dă cult pă care o am!”! Asta e! Nici o minimă documentare, nici un strop de cunoştiinte! Atât! Părerea mea! Cred că una din cauze este această izolare culturală în care zace România, o izolare dată nu de lipsa vizibilităţii culturii româneşti în străinătate ci de LIPSA PENETRĂRII CULTURII EUROPENE, MONDIALE în spaţiul ciobănos-carpatin. Noi nu ne contaminăm cu răul occidental! Nu? Indiferent de cât de plimbat eşti, dacă ţi s-a activat gena care te face să crezi că orice ai spune, merge, că te bazezi tu pe propria-ţi experienţă culturală, şi dai o dumă tare şi gata , vin apluzele, eşti pierdut. Încă mai râd  de felul în care mi se adresa un chibiţ al gândirii şi culturii – Horia Gârbea, pus în postura de a acoperi o mânărie sau o eroare la premiile ASB ( Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti ) 2010 pentru cărţi apărute în 2009: “...îşi permite să judece premiile acordate de o comisie formată din doctori în filologie ... O opinie pertinentă poate avea doar cineva care a citit măcar cele mai importante cărţi dintre cele luate în discuţie. Restul e doar scandal gratuit pentru creşterea ratingului...” , nedându-şi seama că tocmai îmi confirma dreptul la opinie! Sunt pe jos, Gârbea mi-a confirmat dreptul la opinie! E de rău, mă pun iar pe citit, căci nu?! - ferească Sfantu’ să te confirme Gârbea!  Parcă mi-l şi imaginez pe săracul intelectual cum juca la cacealma replici pe net, “ţopăind” răutăţi în jurul meu.  Acest tip de indignare, de revoltă  pe care îl practică şi Pleşu şi mai mult, arţăgoşenia practicată de Gârbea, ambii lipsiţi de informaţie despre temele pe care vorbesc, e o chestie tipică Balcanilor. Nu este un balcanism adevărat (ca sonorităţile muzicii balcanice) ci este un vid neumplut de cultură vestică în mentalitatea intelectualului român. Sunt şi excepţii, însă la ce bun licărirea lor? Văzând acest tip de discurs “observational-diletant” al lui Pleşu, precum şi felul în care Gârbea devine “un nume” mă gândesc la câteva articole citite pe tema felului în care aroganţa este criteriu de ierarhizare în populaţia needucată. Ce să fac, eu apelez la lecturi, alţii la “părerea mea, că cam asta am observat!”. Chestie de substanţă.  Nu are rost să mai povestesc experimentul clasic în care o maimuţă găseşte în junglă un bidon de plastic, probabil căzut dintr-un avion, cu care începe să bată în pietre, în copaci. Zgomotul inutil dar evident, deşi fără valoare de supravieţuire a grupului, face ca această maimuţă să se impună ca lider, ea nefiind cu nimic mai bună pentru grup ca înainte. Şi e pe bune! Acesta a fost mecanismul din mintea maimuţelor! Nici oamenii nu sunt străini de aşa ceva! În “A Man in Full” de Tom Wolfe, scria cam aşa: “orice lider ştie că o ieşire ocazională şi necontrolată de furie este bună...” fiind vorba de un magnat ce încerca să-şi restabilească poziţia socială. Avea dreptate. Indivizilor  consideraţi ca aparţinând unui statut social înalt li se atribuie funcţia de a lua decizii în numele celorlalţi, li se atribuie dreptul de a-şi manifesta furia[1] , de a întrerupe pe alţii, pe când, cei plasaţi pe o scară a ierarhiei inferioară ascultă, înţeleg şi îşi manifestă aprecierea.[2] Aceste tipare comportamentale sunt o cutumă. Fie poziţia într-o anumită organizaţie te face să nu poţi schimba aceste reguli de comportament, fie prin faptul că-ţi poţi pune în pericol veniturile (schimbând regula), fie prin faptul că structura personalităţii fiecăruia face ca astfel de evenimente comportamentale să fie percepute ca parte a firescului, toate consolidează un tipar al interacţiunii bazate pe ierarhie. Se conturează astfel ideea “legitimităţii comportamentale” pe baza unui oarecare consens, bidirecţional, între indivizii cu rang ierarhic mai mic/mai mare (şi invers).[3 ]Atunci când ierarhizarea nu apare instantaneu (din punct de vedere al valorii), mecanismele sociale duc fie la segregare, fie la omogenizare, fie la stabilirea “gradului” pe baza orientării fiecărui individ (aspirant la un anume statut) către sine sau către grup, cel din urmă (grupul) stabilind apoi patternul cel mai potrivit nevoilor sale emoţionale, comportamentale şi de eficienţă. Din ce văd eu, românii aleg agresivitatea şi diletantismul. Unele valori pot fi difuze, ca vârsta, sexul, rasa, altele ţin de evaluarea făcută de fiecare individ al grupului în ceea ce-l priveşte pe “aspirant”, în funcţie de experienţa proprie şi de setul de valori însuşit – competenţa, felul de a vorbi, eficienţa etc. Atunci când un membru al unui grup recunoaşte că un altul are mai multă experienţă, că “e mai bun”, involuntar are tendinţa de a-şi aminti şi de a repeta spusele acestuia.[4]  Tiparul este ştiut: “îmi aduc aminte ce spunea...” sau “vorba lui...” sau chiar citatele dintr-un anumit critic. Desigur, emiţătorul, pe lângă transmiterea unui mesaj cu o anumită valoare informativă, citând spusele cuiva, induce receptorului şi un soi de “status al puterii” împrumutând cumva, ceva,  din recunoaşterea celui citat. La români, ”părerea mea” şuntează de multe ori, din lipsă de informaţie sau din pură prostie recunoaşterea celuilalt. O serie de studii au demonstrat că “ieşirile” nervoase pe un anumit subiect tind să inducă în mintea celorlalţi senzaţia de autoritate pe acel domeniu  - a “furiosului” -  în mintea celor care privesc sau care sunt ţinta furiei. Oamenii tind să ofere un status ierarhic superior celor care manifestă furie decât celor care pari trişti. [1, 5] Acest fenomen se întâmplă mai ales în mediile mai puţin culte sau informate, în general populaţiilor “de la bază”. Oare “impunerea cu strigături” nu este un tipar în România şi în ASB? Oare cum o instituţie de elită alege după mecanisme “bazale”? Scriitoricimea bucureşteană invocă doar talentul? Nu sunt scriitorii oameni cerebrali, analitici? Dar cei care aplaudă “criticismul” lui Pleşu la adresa unei realizatoare de “SHOW TV”?! Există situaţii în care furia creşte capacitatea analitică[6] – mai ales în cazul minţilor foarte educate aş spune, însă, în populaţia generală furia (asociată sau nu cu agresivitate) duce la alterarea procesării informaţiei pe o anumită temă.[7] Deci un şef prost, nervos, este şi mai prost!  În situaţii negative, persoanele cu “high status” simt mai multă furie decât tristeţe sau vină, pe invers faţă de persoanele plasate , în ierarhie, mai jos. Mai mult, ca într-un cerc vicios, persoanele “nervoase” sunt considerate, involuntar ca fiind “de rang înalt” , în timp ce persoanele triste, ce emană sentimentul vinei sau cu tendinţa de a fi “apreciative” par a fi catalogate automat ca fiind de rang ierarhic inferior.[8] Dar cine şi cum şi pe ce criterii mai aparţine categoriei “high” în spaţiul ciobănitic? Nu e interesant cum cel care nu ratează nici o situaţie de a jigni, inclusiv pe mine, şi mă refer la Gârbea, ajunge şef? Aroganţa extremă (Hubris (engl)), caracterizată prin supraevaluarea capacităţilor personale şi a rolului propriei persoane într-un anumit context, asociată cu lipsa de consideraţie pentru alţii şi de multe ori  completată şi de lipsuri culturale sau de informaţie face că nivelul întregii societăţi să scadă, şi apoi, societatea “scăzută” - să aleagă iar, mai mult, doar pe baza agresivităţii, într-un cerc vicios al implementării prostiei. Mai mult, un “self-esteem” pronunţat, asociat uneori şi cu trăsături de caracter agresive, denotă un nivel scăzut al stimei de sine de tip implicit[9], iar rolul afişării inversului stării implicite are mai mult o funcţie defensivă, dar promovează, neintenţionat, ierarhizarea pe baza furiei, şi duce, deci, la accentuarea prostiei. Am impresia că aceste coordonate stabilesc valori în cultura românească, ce devine din ce în ce mai impenetrabilă la orice fel de bine.
1          Tiedens, L. Z. Anger and advancement versus sadness and subjugation: The effect of negative emoţion expressions on social status conferral. Journal of Personality and Social Psychology 80, 86-94 (2001).
2          Tiedens, L., Ellsworth, P. & Mesquita, B. Stereotypes about sentiments and status: emoţional expectations for high- and low-status group members. . Personality and Social Psychology Bulletin 26, 560-574 (2000).
3          Berger, J., Ridgeway, C. L., Fisek, M. H. & Norman, R. Z. The legitimation and delegitimation of power and prestige orders. American Sociological Review 63, 379-405 (1998).
4          Stasser, G., Stewart, D. & Wittenbaum, G. Expert Roles and Information Exchange during Discussion: The Importance of Knowing Who Knows What. Journal of Experimental Social Psychology 31, 244-265 (1994).
5          Hareli, S., Shomrat, N. & Hess, U. Emoţional versus neutral expressions and perceptions of social dominance and submissiveness. Emoţion. 9, 378-384 (2009).
6          Moons, W. & Mackie, D. Thinking straight while seeing red: the influence of anger on information processing. Pers Şoc Psychol Bull. 33, 706-720 (2007).
7          Bertsch, K., B?hnke, R., Kruk, M. R. & Naumann, E. Influence of aggression on information processing în the emoţional Stroop task - an event-related potenţial study. Frontiers în Behavioral Neuroscience 4, 12, doi:10.3389/neuro.08.028.2009 (2010).
8          Tiedens, L. Z., Ellsworth, P. C. & Mesquita, B. Sentimental Stereotypes: Emoţional Expectations for High-and Low-Status Group Members. Personality and Social Psychology Bulletin 26, 560-575, doi:10.1177/0146167200267004 (2000).
9          Jordan, C. H., Spencer, S. J., Mark P. Zanna, Hoshino-Browne, E. & Correll, J. Secure and Defensive High Self-Esteem. Journal of Personality and Social Psychology 85, 969–978 (2003).



1 comments:

Anonim spunea...

Domnule Mateius,
Textul dv. radiografiaza cu mare acuratete realitatea/cultura romaneasca, izolata si refractara la tendinte pozitive, fie ca acestea ar putea veni din exterior sau s-ar putea naste in desacralizatul spatiu "ciobanitic", dominat de tipologia adecvata,(auto)definita prin agresivitate,histrionism,"artagosenie", pseudocultura etc. Lucrurile mi se par si mie atat de grave, incat nu intrevad, intr-un orizont de timp rezonabil, posibilitatea unei schimbari semnificative. Experimentul "maimuta"
spune ceva despre natura umana, dar cred ca spune enorm despre profilul intelectualului roman. Dramatic este si faptul ca intelectualii romani cu notorietate (multi dintre ei!) au devenit, in majoritate, aplaudacii politicului. Si nici macar nu o fac din convingere (ar mai avea o anemica justificare!), o fac din interes si fara jena. Asa se explica si agresivitatea lor impotriva catorva zbateri de normalitate. Este si cazul Plesu (care putea sa ramana, decent, in sensul cel mai larg al cuvantului,in spatiul culturii si sa se manifeste acolo ca autoritate si, eventual, ca mentor, nu sa astepte aplauze si chitcaieli de doi bani),ca de Horia Garbea, ce sa mai vorbim! Cred ca s-a nascut aplaudac, diletant si agresiv.
Va stimez pentru felul in care ganditi si scrieti si pentru valorile pe care le aparati.
Dar aude cineva? Oare nu cumva mutenia unor insi, altfel foarte agitati si din varful ierarhiilor astea chinuite, e semnul ca s-au recunoscut in modelul comportamental la care faceti referire? Cred ca stau "cu tigaia sub masa", dar au luat-o direct de pe foc, scoate fum si miroase urat!
Sa auzim de bine.
Minadev

Trimiteți un comentariu