Un cuplu din est – Ioan Groşan – Radu Greceanu

Read more
“Nici unul care otrăveşte nu va căuta să-şi demonstreze onestitatea gustând din pocalul otrăvit” (Bacharach and Gambetta 2001, p. 159).
Turnătorul se poartă natural împotriva firii şi cere acceptare socială cu aceleaşi mecanisme cu care în alt context destructura  regulile (interumane) sociale  fireşti. Turnătorul este nevoit să rămână cameleon ... iar faptele sale au şi un ecou târziu şi interesant – felul în care este apărat, condamnat...
Scriitorul Ioan Groşan a debutat sub pseudonimul de Greceanu, în volumele - atunci nepublicate - ale securităţii.  În fond, decât să ţii un jurnal cu ce te calcă pe nervi şi să rişti să-l pierzi cu prima curăţenie generală, mai bine îţi depui gândurile la securitate. Acolo sunt arhivate şi păstrate.  Rândurile tale nu sunt idei de sertar , ci contează cu adevărat, sunt luate în seamă... La  “editura securităţii” manuscrisul tău rezistă zeci de ani!  După  pseudoschimbări de regim apar justificările cu tema centrală – constrângerea. Apoi oamenii interesaţi de subiect percutează, sunt impresionaţi şi acordă “circumstanţe atenuante”. Deci  turnătorul invocă ideea de constrângere şi  trezeşte empatia. Empatie de care nu dădea dovadă când denunţa încălcarea “ordinii sociale, a dezvoltării socialiste” – deşi discutăm despre un regim toxic, pe care orice om echilibrat mental şi cu pretenţii de intelectual îl percepea ca fiind nociv.
Gestul său – acela de a turna – era o încălcare a unui “contract social”, o trădare, în care, înşelând aşteptările şi disimulând comportamentul normal, depunea texte la secu. Ca să poţi să fii turnător trebuie să mizezi pe faptul că oamenii din jur  îţi acordă creditul funcţionării normale, al onestităţii,  ca tu, apoi, să poţi devia în notele de observaţie. Apoi, după ani şi ani, mizezi iar pe creditul acordat de reţeaua socială mai apropiată sau mai îndepărtată şi pozezi în victimă a constrângerii. În prima situaţie – în vremea turnătoriei – mizai pe creditul acordat “by default”, apoi mizezi pe empatia “by default”. Se pare că disimularea practicată de un turnător nu se termină prea repede.  Care este însă pragul la care auzul cuvântului “constrângere” generează empatie – forţarea de a  semna – legat se scaun, înfometat şi cu pistolul la tâmplă sau ameninţat că îţi va fi răpit canarul şi pus într-o colivie unde va fi forţat (şi el, canarul) să se împerecheze doar cu vrăbii?!  Când invocă “forţarea” în demersul său justificativ, turnătorul plasează,  ca şi atunci când redacta amintiri recente, o petardă al cărei efect este ambiguu. Aşa cum scrisorica lui putea sau nu să genereze efecte asupra altora, aşa şi acum, pronunţarea cuvântului “forţare” poate să rezoneze sau nu cu empatia cuiva, poate să trezească înţelegere mizând pe “nivelele estimate de rezistenţă” în faţă presiunii - care sunt foarte variate. De obicei merge. Senzaţia de vinovăţie a “raportorului” este şi ea diminuată printr-o disimulare a felului în care funcţionează securitatea: nu se ştia clar efectul unei note, iar senzaţia de vină este şi mai mult diluată în condiţiile în care oricine îşi poate induce ideea  că efectele unei note asupra unui individ (coleg) sunt cauzate de o altă notă, a altcuiva, scrisă mult mai agresiv. Seamănă cu principiul plutonului de execuţie, în care, pentru ca un soldat să nu fie încărcat cu vina “omorului” este plasat într-un grup de soldaţi cărora li se spune că doar un glonţ este adevărat, restul au pe ţeavă gloanţe de cauciuc. Fiecare soldat va considera că nu din puşca sa a plecat moartea, ci glonţul adevărat, ucigător, a fost la altul, nu se ştie care, dar probabil că nu la el... putea fi la oricine altcineva...un joc al probabilităţilor, nu al cruzimii.  Mai mult, prin aderarea la sistemul securităţii, noul racolat putea prinde (poate inconştient) gustul superiorităţii faţă de ceilalţi, iar din noua poziţie, gândirea poate fi distorsionată, ştiut şi demonstrat fiind faptul că mintea umană consideră că “superiorul are dreptul de a...”.

Să torni înseamnă să trădezi, înseamnă să încalci un set de reguli nescrise ale unui grup social, dar încrustate  instinctual în firea  omului.  În fond, la capitolul încredere, creierul uman conţine reţele nervoase specializate în acordarea încrederii dar nu şi în elaborarea trădării. Cea din urmă este o trăsătură, cel mai probabil strict culturală, comportamentală, cu rădăcini nervoase difuze.  Să torni înseamnă să trădezi contractul social al comportamentului uman normal şi constructiv pentru grupul tău. Cealaltă faţă este însă angajamentul (pe bune , nedisimulat ) faţă de grupul (fost) advers.  Trădezi un cerc social pentru a deveni loial unui alt grup...extrăgându-ţi resursele din primul şi cedând apartenenţa ta noului grup, în cazul de faţă, sub semnul fricii. Mă întreb, de câte ori un turnător – deci un trădător al intereselor grupului său iniţial – şi-a pus problema să trădeze apoi securitatea comunistă. Disimularea  faţă de semenii apropiaţi, devine onestitate în faţa străinilor ameninţători. Oare câţi au dat declaraţii mincinoase la securitate? Trădarea poate fi astfel considerată un soi de viciu căci este contra firii (biologice chiar!). Dincolo de cadrul teoretic, în cazul lui Ioan Groşan – Greceanu (nu-s sigur cu ce nume se identifică, nu în operă, ci în viaţă) este interesant felul în care impulsul de a justifica gestul colaborării iniţiale nu se asociază şi cu impulsul de a justifica refuzul de mai târziu de a colabora. “Am colaborat pentru că...., însă după repartiţie nu am mai colaborat pentru că...”. Cel de-al doilea “pentru că” lipseşte, ceea ce oricând poate fi interpretat şi sub forma “ce rost mai avea să...”.

Cel care trădează interesele grupului său social în faţa ameninţării este scuzat de societate prin empatia faţă de o oarecare slăbiciune. Totuşi trădarea sub ameninţare nu este un fenomen ce are loc într-un context în care este distrusă judecata, nu este un context în care creierii sunt lichefiaţi, ci, sub ameninţare (care nu ţine de totul sau nimic, colaborare sau moarte , puşcărie etc), victima face aproape instinctual o socoteală simplă: necolaborând, câte din căile uşoare ale realizării ca individ – dispar. Sau invers, colaborând, cât de uşoară este devenirea mea în urma semnăturii. În acest moment, acceptarea  (sub ameninţare!?) devine, în fond, alegerea menţinerii unui număr maxim de oportunităţi în detrimentul (conştientizat!) al şansei altora.  În general, trădarea unui set de reguli, interese, principii are ca ţinta schimbarea statutului social indiferent de regim, iar justificarea se face uneori prin deturnarea atenţiei observatorului de la un grup social la altul: mi-am turnat colegii ca să-mi pot continua facultatea şi pentru a nu-mi dezamăgi familia (familia fiind cel de-al doilea grup social, mai apropiat şi care rezonează în inimile multor observatori). Nu cred că mulţi “foşti” care îşi justifică astfel gestul colaborării stau pe gânduri, o astfel de stratificare a cercurilor sociale este şi ea instinctuală... şi cu efect. Însă câţi trăiesc apoi, când scapă de frică, sub nevoia conştientă de a nu-şi dezamăgi familia (prin decizii, gesturi)...încât argumentul să fie valid în timpul desfăşurării evenimentelor de orice fel -  şi NU să fie validat ulterior, într-un moment justificativ-retrospectiv. Probabil că un soi de “anxietate socială” a unui individ face că trădarea să fie mai probabilă, decât orice altă explicaţie sau (inversul său) – lipsa optimismului asupra propriei deveniri poate să inducă nevoia utilizării adjuvantului “note de observaţie”.
Târziu, după ani, de cele mai multe ori, în interpretarea gestului “de notificare” , se apelează la simţul rezonabilului şi sunt invocate explicaţii ce conţin măcar o nuanţă emoţională – familia, posibilitatea ratării etc, iar retrăirea momentului colaborării este încapsulată în “rememorarea fricii” sau prin blamarea sistemului – un joc în care logica este încărcată de emotivitate şi în care instinctele sunt explicate cu precizie matematică, deci are loc un transfer între sisteme de gândire diferite, poate făcut fără intenţie conştientă, însă cu un rezultat aşteptat: acela că observatorii actuali ai comportamentului trecut al colaboratorului să spună “ e greu de judecat ce s-a întâmplat atunci”.  În fond, cine-l poate judeca corect? Victimele? Ele n-au capacitatea de a obiectiva! Prietenii...mmm, adversarii...mmm, regulile noului sistem social...poate şi el distorsionat ca fostul regim... o situaţie imposibilă în care gestul trădării şi-a găsit portiţa de a exista cu demnitate!  Cel care a trădat încrederea grupului său social (grup care în mod normal acţionează pentru interesele membrilor săi) rămâne susceptibil de disimulare şi atunci când îşi justifică devierea, în cazul în care turnătorul  nu face un gest “de reparaţie” proporţional.

Turnătorul colaboraţionist mai face un lucru interesant – scoate la iveală noi şi noi mecanisme ale gândirii diferiţilor indivizi, prin faptul că determină reacţii ale acuzatorilor sau ale apărătorilor săi.

Soviany  zice:
“Nu mi se pare deloc reprobabil gestul său având în vedere următoarele:
1. avea 19 ani
2. era în armată, în nişte condiţii înspăimântătoare (ştiu asta de la Ţeposu)
3. a fost ameninţat cu excluderea de la facultate, şi nu ar fi rămas decât un m…uncitor necalificat”


3) Soviany crede că poţi , că ai dreptul !?,  de  a sacrifica liniştea altuia (declarându-l antisistem) ca să nu rămâi fără facultate (oare?! , alţii n-au semnat şi totul a mers normal înainte), deci trădare contra nerenunţarea la “numărul maxim de şanse”. Înspăimântătoare gândire!

1)  Soviany crede că dacă eşti tânăr poţi să violezi şi capre, în fond ai confundat posesoarea de vagin, nu conceptul, deşi la 19 ani, oricât de needucat ai fi...

2) Spaimă... retrospectiv multe lucruri par groaznice, însă puţină rezistenţă se poate? Turnătoria nu-i  un 50 de votcă, să nu poţi sta departe....
 
“nu poţi să îi pui în cârcă ororile ulterioare ale comunismului unui tânăr de 19 ani care, semnând, era convins că îşi apără ţara. Şi ştiţi ceva? Chiar aşa era. Îşi apăra ţara. Încă nu există percepţia generală, înfierată că acum, asupra Securităţii.”  
  Acest copil este distrus.  Ioan Radu Groşan Greceanu zice că a semnat de frică şi ameninţat. Ducan înţelege ca Greceanu şi-a apărat tara de frică şi a semnat din credinţă! Şi apoi cât de sulfuros eşti să-ţi aperi tara de profesorul de filosofie? Păi în această logică, nu mai bine intra Groşan în agricultură, să apere ţara de filoxera? Auzi! că nu există percepţia de acum asupra securităţii... copile! Cine te-a amăgit, cine ţi-a umplut privirea de minciună şi distorsiune?!

Prisacariu  - foarte amuzant şi usturător!

“Mai mult, scriitorul are şi circumstanţe atenuante: avea 19 ani, era în armată, fusese ameninţat etc.
Nu ştiu câţi dintre cei care-l condamna ar fi putut rezista presiunilor unui regim ce te putea trimite şi sub pământ, şi la puşcărie, şi într-o viaţă mizeră, ori pe tine, ori pe cei apropiaţi ţie...
... ori domnul Groşan era constrâns, nu răspunde penal. În morală, nu mă interesează. Morală e azi într-un fel, mâine în altul. Însă, în vremurile dinainte de 89, era moral să practici turnătoria, să informezi organele de securitate, căci asta era spiritul vremii, asta învăţai până şi la şcoală. Dincolo de, fazele cu sacrificiul şi alte poveşti sunt invocate de ipocriţi; câţi dintre cei care le invoca se sacrifica? niciunul, iar martiri se fac numai prostii.”
SGB: “e perfect uman să calci pe cadavre ca să te menţii între cei vii, e ceva ce-ţi dictează instinctul de autoconservare.”
– mă întreb, cadavrele la care se referă, nu sunt cumva oameni în toată firea, cu familie, cu aspiraţii, cu temeri, ca şi el, scriitorul debutant?

SGB într-un comentariu-răspuns: “Cât despre faptul că Groşan e un căcănar, n-am nicio îndoială, se vede pe faţa lui, dar nu toate spiritele sunt puternice, unii oameni se intimidează mai uşor şi nici individul de la o varsă nu mai e individul de la alta vârsta. Vremurile se schimbă, oamenii odată cu ele. Punctul meu de vedere este următorul, ca să mă fac înţeles: Nu are nicio relevantă că a informat grosan sau nu. Cine suntem noi să-l judecăm? Cine ne legitimează? Nimeni. Îl judecăm c-aşa avem chef în virtutea ideilor noastre despre relaţiile interumane. De multe ori aceste idei sunt greşite, de cele mai multe ori sunt de a dreptu proaste.” 

“Gestul ESTE reprobabil.”
--------
Bacharach, M. and D. Gambetta (2001), ‘Trust în Signs’, în K.S. Cook (ed.), Trust
în Society, New York: Russell Sage Foundation.

-------


In fond nu s-a schimbat esenta. :) 




Jean Moscopol - Guvernul comunist

Asculta mai multe audio diverse

4 comments:

Gregorius (cititorul inocent) spunea...

Domnule Mateius N. Vasile,
Citesc mereu cu interes postarile dv. pentru ca, spre deosebire de multe (f. multe) alte opinii exprimate in reviste, pe bloguri etc., gasesc aici puncte de vedere pertinente/argumentate, intr-un discurs care raspunde asteptarilor mele de natura intelectuala si care reuseste sa contrabalanseze "balacareala" generalizata si exasperanta a realitatii romanesti.
L-am citit pe Ioan Grosan si, la vremea respectiva, l-am considerat un prozator talentat. Trebuie sa recunosc insa ca postura de "turnator" a lui Grosan imi modifica in mod semnificativ perceptiile, probabil si pentru ca in cultura, ca si in viata, nu ne manifestam pe "bucati", suntem rezultanta diverselor noastre ipostaze existentiale.
Spuneti ca, in creierul uman, exista "retele nervoase specializate in acordarea increderii, dar nu si in elaborarea tradarii" (Extraordinar! Nu m-am gandit niciodata la asa ceva!). Pai, daca acesta este un adevar stiintific (si nu am nici un motiv sa ma indoiesc, daca o spuneti dv.), iar "tradarea" apare ca o trasatura culturala/comportamentala, insemna ca, in lumea in care traim (cea romaneasca, mai ales) s-au produs mutatii grave, cu efecte pe termen lung. Altfel nu mi-as putea explica reactiile unora ca Soviany, Stoian G. Bogdan etc. Cum adica, "inainte de 89 era moral sa practici turnatoria…asta era spiritul vremii, asta invatai la scoala"?!! Am trait vremurile acelea si nu stiu de la cine o fi primit, (in vremurile acestea), asemenea lectii tanarul Stoian G Bogdan. Probabil de la unii care, si atunci si acum, sunt tot "cozi de topor", de la unii care cred ca morala "e azi intr-un fel, maine in altul", dupa cum ti-e tie cald si bine. In anii 70 (cand, de exemplu, un anume I.Greceanu avea, probabil, 19-20 de ani) nimeni nu te putea "trimite sub pamant" sau nu te putea impiedica sa termini o facultate decat daca aveai tu o problema grava de "moralitate"(si nu e vorba de vreun sens ideologic aici). Detest regimul de dinainte de 89 si inca mai sper ca lumea romaneasca se va limpezi (nu stiu cum si cand!), dar este naucitor sa constat ca astazi tineri de 20-30 de ani au devenit, cu atata usurinta, prozelitii "fostilor" comunisti, oportunisti, turnatori.
Domnule Mateius, daca suntem programati genetic pentru bine, frumos, incredere etc., nu s-ar putea descoperi un vaccin, ceva acolo, care sa stopeze epidemia de prostie, minciuna, ipocrizie,lasitate in care ne zbatem?
Cu stima,
Gregorius (cititorul inocent)

mateius vasile spunea...

Gregorius@ Multumesc pentru comentariu si pentru incredere.

N-am avut tangente cu comunismul si nici nu prezentam un interes prea mare, pt simplul motiv ca eram prea mic, iar acum sunt destul de departe de "zbaterea romaneasca" incat sa-mi dau seama cum de unora inca le mai gadila narile miresmele fustelor Anei Pauker.

Vaccin pentru ipocrizie, lasitate... :)) ,

pai la ce mai citeam pe ici pe colo, poate ne rezolva americanii cu vre-un experiment mai important, de se injumatateste populatia globului... :))

Anonim spunea...

Ati auzit noutatile, domnule Mateius? Se pare ca scriitorul Grosan a continuat colaborarea cu securitatea, doar ca sub alt nume. Ce chestie domnule, se pare ca "tradatorii sunt nevoiti sa ramana cameleoni", nu?

mateius vasile spunea...

Ati auzit ca nu joc la bursa zvonurilor, domnule Anonim?

Probabil... cum putin sunt scriitorii care se opresc la primul volum, asa si turnatorii... au mereu ceva de spus.

Trimiteți un comentariu