Drama dramei de a fi normal

Read more
Dacă în cadrul unui curs plictisitor, un student se ridică şi pune problema utilităţii acelor ore, colegii îl vor aproba sau îl vor condamna pentru că se tem ca nu cumva  profesorul să ridice gradul de dificultate al examenului. Sau nu vor solidariza cu el din simplul motiv că a stricat inerţia plăcută a unei după-amiezi de primăvară. Oare câţi vor fi curioşi în legătură cu cât “nou” va aduce acesta provocare şi câţi îşi vor modula reacţia în funcţie de restul sălii?  Se vor defini tabere diferite, fiecare argumentând utilitatea schimbării/menţinerii acelui tip de curs? În ce măsură decizia decanului va stinge nevoia argumentării pro sau contra cursului pe mai departe? Dar dacă decanul ar fi echivalentul unei legi într-o ţară? Cât de mult va mai continua discuţia în populaţia acelui teritoriu, până la momentul atingerii unui echilibru egal cu prevederile legii? 

Limitele sociale şi  maturitatea morală a unei societăţi sau a unui grup sunt compuse dintr-un set de reguli ce modelează fiecare individ, iar scopul  regulilor este acela de a-l face pe omul nou apărut în grup  o parte funcţională a proiecţiei despre viitor a membrilor deja “formaţi” în acea societate. Rădăcinile se regăsesc  undeva în nevoia de supravieţuire (cu minimum de efort), încapsulate de multe ori şi sub forma unor norme morale.  Mai mult, dacă un set de reguli este stabilit prin acceptarea lui de o majoritate, exista tendinţa naturală (şi inconştientă) ca un individ să-şi ajusteze propriile opinii astfel încât acestea să coincidă sau să fie cât mai apropiate de cele ale grupului său, chiar dacă în unele situaţii această ajustare necesita chiar negarea (în diferite grade) a ceea ce este evident. Există tendinţa individului de a se conforma regulii majorităţii, de la cele mai inofensive situaţii – a purta sau nu cravata la o întâlnire, până la a se conforma unor reguli  ce îi suprimă identitatea sau libertatea de a lua decizii (aşa cum se întâmplă în majoritatea structurilor ierarhice, fără a avea însă mereu conotaţii negative, mai ales privit prin prisma utilităţii sau a funcţionalităţii) şi până la a arăta cu degetul gusturile altora, de dragul nevoii şi plăcerii de a aparţine unei majorităţi. Conformarea individului  este un fenomen ce se petrece atât în contexte ce cuprind un anumit grad de neclaritate (după principiul “că poate altul înţelege mai bine”) cât şi în situaţiile “limpezi”.  Invers, neconformarea apare (uneori) în momentul în care un individ ştie că există în grup cel puţin o altă persoană ce îşi va asuma consecinţele în aceeaşi măsură ca şi el, şi, mai mult, când intervine şi educaţia (de bază), un individ îşi pune întrebarea – “ să urmez opinia majorităţii sau a minorităţii”, sau invers – “cum pot convinge majoritatea ...” Pa baza unor astfel de mecanisme (şi multe altele) un om începe să-şi contureze  “senzaţia normalităţii”.  În exemplul despre student versus curs plictisitor probabil că mulţi sunt de părere că “ar trebui să stea liniştit”, iar alţii probabil că se gândesc la faptul că  este bine ca studenţii să “ia atitudine’. În al doilea caz (cel cu “atitudinea”) discuţia poate fi extinsă la cine şi cum îşi asumă consecinţele, care sunt costurile schimbării şi câţi dintre cei “adaptaţi “ la un curs plictisitor sunt apţi de a fi integraţi într-un curs în care gândirea fiecăruia, şi nu simpla prezenţă - contează.  Pentru că al doilea caz ridică multe întrebări, pentru că presupune mai multe costuri, revenirea la “ar trebui să stea liniştit” pare de multe ori o soluţie convenabilă, deoarece “senzaţia de normalitate” este aceea că studentul ascultă, profesorul preda, iar obiecţiile de jos în sus (ierarhic) nu sunt bine venite, pentru că diferă experienţa, bagajul de cunoştinţe, efortul...Aşa-i normal.  Atunci când în discuţie apar minorităţile (şi revendicările lor) în cadrul unui stat, în cadrul unei culturi, complexitatea fenomenului devine şi mai mare, încât , la final, unii oameni ajung să-şi definească “drama de a fi normal”, aşa cum reiese din articolul de aici. După ce am citit articolul, am rămas  cu senzaţia pe care mi-ar da-o întrebarea : “minoritatea vânătorilor sau minoritatea ecologiştilor e mai interesantă din punctul de vedere al detestabilului?!” - deşi în articol este vorba despre paparudele TV, icoane, gay, rugăciunea Tatăl Nostru, accidente - genetice, psihice, socio-culturale, Taina Botezului, exhibiţionism şi tiparele ancestrale(?!), toate puse una lângă alta, probabil, de dragul contrastului. Lipsesc însă referirile la unguri, musulmani, evrei, negri şi chinezi, precum şi la adventişti, pocăiţi, pocăiţi-păcătoşi repocăiţi,  romano-catolici, atei, la noua-dreaptă, la punkeri, la houseri, la posesoarele de pechinezi sau chinezi (în funcţie de scop), la biciclişti, la cei cu mai mult de 12 clase, la bloggeri, la prostituate, la femeile focoase ... toate aceste categorii, şi ele, minorităţi în felul lor şi cu forme proprii de manifestare, intruzive în “liniştea ancestrală”.     De fapt, întreg articolul pomenit este o lungă argumentaţie despre lipsa de complianţă a minorităţilor, complianţa fiind, din punct de vedere sociologic , adoptarea de către o minoritate- în spaţiul public- a regulilor majorităţii ,  cu negarea acestora în spaţiul privat şi înlocuirea lor cu manifestările (identitar) personale - ale minorităţii. Soluţia ideală (şi eronată!) pentru a rezolva “disconfortul dat de diversitate” ar fi aceea că fiecare, în public, să fie identic cu media, redobândindu-şi în privat caracteristicile. Imposibil!  Ar fi multe aspecte ce ar putea fi aduse în discuţie, mai ales prin faptul că autorul articolului despre “Drama de a fi normal”  face ample referiri la homosexualitate, şi mai puţin la minorităţi etnice, ceea ce duce tema pe teritorii mai subtile decât un “dat”.  Sunt multe mecanisme prin care o minoritate îşi poate cere drepturile, ca de exemplu, provocarea majorităţii, provocare ce,  dincolo de a lăsa senzaţia “invadării”, are în fond scopul de a facilita vizibilitatea unui punct de vedere alternativ, în speranţa conversiei ideilor majorităţii. Invers, asumarea posturii de  victima, ce poate aduce compensaţii (eventual drepturi) fără dorinţa conversiei ideologiilor existente. Pentru că o minoritate nu dispune de “statut”, de cele mai multe ori presiunea asupra majorităţii, către momentul  validării principiilor unei minorităţi,  este făcută prin “proprietăţi stilistice”. Sigur, aici nu intra “stilul” de râs-grohăit  al ghiorţanilor ţiganizati. Acest disconfort pe care îl produc celor din jur nu este un “drept al minorităţilor”, ci o lipsă de bun simţ (valoare universală) dezvoltată pe fundalul unei prostii moştenite şi prin complicitatea (mută) a majorităţii.  Confortul social, aversiunea dobândită printr-un posibil (imaginar) scenariu negativ făcut de majoritari în ceea ce priveşte ascensiunea unei minorităţi, numărul minoritarilor, preferinţele estetice etc, toate duc, într-o ţară neospitaliera că Rromânia, ca orice abatere de la banal să fie catalogată ca deviantă (spre patologic). Însă abaterea poate avea utilitate – de exemplu: frizurile generaţiei “emo”  - ce aduc, dacă nu un plus estetic, măcar puţină variaţie la masa de cefe transpirate - poate fi “o deviaţie” constructivă. Într-o ţară în care domina ortodoxia, religie ce îndeamnă la iubire, dar păstrează în Biblie  îndemnul de a hăcui lesbienele, într-o ţară în care majoritarii manelişti îşi doresc moartea duşmanilor pe ritmuri stridente în timp ce îşi mai adaugă o icoană la mănunchiul agăţat de oglindă maşinii şi  într-o ţară în care cultura ţigănească (a unei minorităţi) a deschis noi perspective de distracţie majoritarilor, asimilându-i apoi,  indignarea în fata comunităţii gay, aşa cum este ea descrisă în articolul citat,  îmi pare doar un antidot la plictiseală. Chiar dacă percepţia diferitelor categorii (minorităţi) sociale se face prin imagini şablon, şi de multe ori, şablonul se construieşte de la TV sau din cine ştie ce ieşiri publice, acolo unde, în general, sunt expuse paparudele care se dau în stambă, în 2011, în EU, construirea unui şablon n-ar mai trebui să fie o simplă consecinţă a “expunerii la stimul”.  “Drama de a fi normal” nici nu prea există, pentru că din majoritate se va desprinde oricând un grup “ultra”, reacţionar în fata cererilor minorităţilor: ultra naţionalişti, -ortodocşi, -militari, -heterosexuali (?!). Mai acum ceva vreme era de neconceput ca bărbatul român să nu-şi formeze caracterul făcând armata. Era o regulă, majoritatea, timpul, societatea validaseră rolul “experienţei de soldat”. Când a fost să devină neobligatorie, un grup de ultra-barbaţi cărora le ultra-plăcea să ultra-asculte de ultra-ordine s-au ultra-revoltat, de frică să nu se ultra-înmoaie ultra-naţia romaneasca. Apoi s-a scos. Şi bărbaţi adevăraţi au mai apărut.  Într-o vreme majoritatea folosea becuri cu incandescentă. În curând, majoritatea va folosi becuri cu fluorescentă..., înainte peştii prinşi la pescuit erau captura sigură, acum...în vest, îi pozezi, (îi pupi) şi le dai drumul... şi lumea nu a stat în loc. Deci normalitatea acţionează şi ea în funcţie de context. Când circumstanţele se schimbă, distribuţia frecventelor unui anumit fenomen se modifică, iar normalitatea capătă noi standarde, ce vor fi aparate de noii purtători de normal-nou. Dacă într-o anumită cultură, s-ar pune accentul pe evaluarea feminităţii/masculinităţii din comportamentului unui individ (indiferent de sex), brusc “adversitatea” majorităţii şi-ar pierde ţinta, din simplul motiv că e penibil să te revolţi împotriva tendinţelor masculine ale unei femei (să zicem că-i place căţăratul) sau cum mai poţi argumenta că nu-i ok că un bărbat cu un grad înalt de feminitate să se îndrăgostească de un bărbat super-masculin. Dar cât de revoltător ar fi ca un bărbat uşor efeminat să se îndrăgostească de o femeie ultra sexy? Şi uşoară efeminare ce-ar însemna? Că bărbatul se rade la subbraţ sau că este asistent medical în loc să fie fermier vero?  Ce ar face  mulţi ulta-hetero-normali care brusc ar cam deveni “feminini”, să zicem, pentru  motivul că de nesiguri ce sunt, nu-şi pot privi şeful în ochi. Cât despre paparude, zâne în rochiţe imaculate cu păr pe picioare şi barbă, scriitori fără subiect, femei halterofile şi poetese bete... o simplă contradicţie cu setul meu de valori estetice... ca şi muzica jazz.
- normal dezvoltat, religios 

-  gay ce atenteaza la morala 














În încheiere, vorba unui credincios normal (Răzvan Codrescu): “ Diferenţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ţinând strict de ordinea creaţiei văzute) apare astfel ca fiind suprapusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal (“chip” al arhetipului şi temei al ordinii spirituale) – şi deci secundară în plan ontologic faţă de aceasta.” Sau “din perspectivă eschatologică creştină, sexualitatea trece, sexele rămân”, adică, aş adăuga eu, în aceeaşi manieră,  drama dramei de a fi normal este schimbarea normala a normalului de către anormal.

2 comments:

Anonim spunea...

Este foarte interesant articolul dumneavoastra domnule Mateius, ca de altfel majoritatea postarilor. Recunosc ca sunt mai mult un cititor fidel decat un comentator constant si asta pentru ca in general ma intimidati.:)
Ce incercati dumneavoastra sa faceti – sa deschideti ochii majoritatii – mi se pare destul de greu, asta pentru ca Romania este tara in care constrangerile de toate felurile sunt la ele acasa, este tara in care libertatea de exprimare este “libera” doar in conditiile in care se incadreaza in sablonul de care vorbeati, este tara in care conteaza mai degraba forma decat fondul. Am citit si articolul la care faceti referire si sincera sa fiu, nu stiu ce este mai grav, un copil cu doi tati sau doua mame sau un copil cu un tata betiv si o mama ignoranta care nu sunt in stare sa-i acorde nici macar atentie, ce sa mai zic de educatie? Oricum cel mai probabil acel copil ar fi fost adoptat, ce e mai grav, sa se rateze intr-un orfelinat, sa fie supus unor conditii inimaginabile sau sa traiasca intr-o familie- fie ea si de homosexuali? Nu le iau apararea, pur si simplu ma gandesc la toate aceste variante.
Aceasta aversiune fata de tot ce este nou, refuzul categoric de a trece prin filtrul gandirii daca acest “nou” este bun sau rau sub pretextul apararii normalitatii, cred ca duce doar la stagnare si demonstreaza in principal cat de preocupati sunt posesorii acestor judecati de fondul problemei. Sincera sa fiu, in Romania cred ca exista foarte putini oameni care vor cu adevarat ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca ar fi aproape bulversant. Despre ce s-ar mai vorbi? Atunci lucrurile, oamenii, ar trebui sa avanseze, sa gandeasca, sa aduca idei noi, si pentru majoritatea romanilor ar fi un dezastru. Parafrazandu-l pe Noica, oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit, chiar si ca minoritate.


Cu respect,
Utopia

Un minoritar (relaxat si rational) spunea...

Domnule Mateius,
Cred si eu, ca si dv.,ca "drama de a fi normal" nu e o constatare tocmai viabila, de vreme ce normalitatea se defineste in raport cu un context care se restructureaza continuu. Apoi, cel putin in principiu, normalitatea nu e generatoare de drame.
Dramele exista la nivel individual si sunt relevante pentru profilul caracterial al unui om,au legatura cu realitatea imediata, dar de aici pana la a-ti asuma sensibilitatile "majoritatii mute" si a face din ele o drama mi se pare excesiv.
Analiza mecanismelor care functioneaza la nivelul colectivitatilor determinand evolutia/involutia unei societati ati facut-o dv.foarte aplicat si convingator, de aceea nu are rost sa insist.Foarte interesant mi s-a parut felul in care relationati conceptul de "complianta" cu "disconfortul dat de diversitate". E de meditat la acest aspect.
In ceea ce ma priveste, ma simt tentat sa ma declar un minoritar (relaxat si rational), mai degraba fericit pentru ca nu ma regasesc in ceea ce, in Rromania, inseamna normalitate.
Sa fim fericiti!

Trimiteți un comentariu