Schimbarea la Fata post-hoc

Read more




Biserica ortodoxa inseamna biserica Dreptei Credinte. Credinta dreapta, ca in orice religie, pana in momentul in care interesele lumesti ale unora, mai vechi sau mai noi, devin baza confuziei drept credinciosilor. Asa este si in cazul Sarbatorii Shimbarii la Fata a Domnului.
Prin sarbatoare, biserica comemorează un eveniment important. La fel si statul, la fel si fiecare individ in relatie cu propria-i istorie. Omul de rand vede "sarbatorirea" religioasa, eventual ortodoxa, ca marcarea unui eveniment important din viata lui Iisus, situatie care sterge practic orice urma de semnificatie personala profunda si deturneaza conceptul - de la traire interna a unei (eventuale) schimbari personale - la celebrarea unui eveniment legat de un lider spiritual. Chiar si in cazul celor foarte convinsi de nevoia de a crede in Iisus, celebrarea unui eveniment ce tine de un episod istoric cu veleitati mistice, episod al unui supraom, duce doar la o pseudo-interiorizare constienta mediata de acceptare si de nevoia apartenentei de grup - pentru ca empatia, fie si religioasa, are si ea limitele ei. Chiar si cei mai respectuosi si credinciosi oameni in raport cu Iisus al scripturilor, in momentul comemorarii, de exemplu, al infatisarii luminoase de pe muntele Tabor, nu au nici un beneficiu moral intr-o astfel de actiune decat daca spera ca Iisus sa ii priveasca individual din cer si sa aprecieze ca ei - drept credinciosii - apreciaza la randul lor si acum acest eveniment, uimiti dar netransfigurati. Din aceasta perspectiva, este statuata o relatie stapan - vasal cu un evident caracter lumesc. Si cei care vad in Iisus un prieten, un indrumator - prin comemorarea acestei minuni ce tine de Iisus - si de ei in plan secund - se dezic de ideea comuniunii "cu totul intru Hristos" pentru ca nu sarbatoresc nimic pornit din fiinta lor, ci celebreaza o noua observare a starii liderului. Si toate acestea pentru ca biserica este interesata de propovaduirea sfinteniei lui Iisus ca argument al legitimitatii acestei institutii ce gestioneaza invatatura si imaginea Lui - si este interesata mai putin de semnificatia pentru fiecare individ, poate si din motivul ca "fiecare in parte" poate sugera si independenta, iar independenta sperie institutiile. In cel mai bun caz pentru un individ obisnuit sarbatoarea se transpune in propria-i fiinta prin indemnul: "sa ii urmam si noi...".
Biserica spera ca sarbatoarea Schimbarii la Fata sa dateze de la inceputul sec. al IV-lea, dupa ce Imparateasa Elena (considerata sfanta) zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in unele documente abia in secolului al V-lea - deci dupa anul 400 si ceva iar in Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist al III-lea, nu din credinta sau revelatie sau din atentie data textului biblic ca multumire pentru beatitudinea zilnica, ci din considerente legate de evolutia lucrurilor in interesul sau - biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456. Timp de sute si chiar mii de ani, cu Biblia in fata, oamenii nu au considerat acele relatari demne de sarbatorit. Apoi capii bisericii si-au schimbat optica si au inceput sa celebreze aceasta relatare in care Iisus a aparut, in functie de evanghelie, fie cu chipul, fie cu hainele stralucitoare. Stralucitor, acesta vorbește cu Moise și Ilie și este numit Fiul lui Dumnezeu de catre Dumnezeu, conform evaghelistilor ce relateaza... chiar spusele lui Dumnezeu. Nu este acum spatiul pentru discutia despre faptul ca evanghelistii isi atribuie credibilitate povestind Cuvantul Sfant sau daca acest Cuvant Sfant a devenit profan trecut fiind prin intelegerea lumeasca si limitata a apostolilor, si daca "Fiul lui Dumnezeu" - in intelegerea originala - nu insemna cumva "om drept" dar nu "filiatie Divina". Definitia teologica a Luminii Necreate - centrul simbolic al acestei sarbatori - a aparut prin secolul XIV, definitie conceputa de Gregory Palamas ce  a dus la un adevarat conflict in sanul conducatorilor bisericii si ai societatii, conflict ce a trebuit aplanat prin sase sinoade. Viziunea si trairea Schimbarii la Fata este deci, pentru crestinii actuali, mai putin o cufundare in Divin (tocmai contrar doctrinei) si mai mult o cufundare in viziunea mistica a concluziilor argumetatiei(!) unor capi politico-bisericesti  de la 1350. (Livanos, Christopher (2006). Greek tradition and Latin influence in the work of George Scholarios: alone against all of Europe). Ciocnirea intre cultura bizantina si latina, pentru biserica rasariteana s-a tradus prin adoptarea Isihasmului (palamismului/Hesychast theology) teoretizat de Grigore Palamas, arhiepiscop al Tesalonicului, dogma care considera ca Dumnezeu poate fi cunoscut, deoarece omul este partas al harului lui Dumnezeu. Har care in Schimbarea la Fata l-a cuprins pe Iisus dar nu si pe "partasii harului" - pe apostoli, cel putin nu acum dar pe care i-a cuprins doar frica si somnolenta. 
Isihaștii si deci si Biserica spun că vederea lui Dumnezeu are loc sub forma Luminii Necreate, in perioada initiala sustinand ca vederea fizica este posibila - trimitand cu gandul catre muntele Tabor si Schimbarea la Fata. Apoi si-au nuantat opinia, renuntat la ideea de accesibilitate prin simturi.
Deci orice ortodox practicant mai ager la minte, vede Schimbarea la Fata mai putin ca pe o experienta Divina si mai mult, vrand ne-vrand, ca pe o filosofie de la 1300, desi, tocmai invers, dogma zice ca aceasta cunoastere trebuie sa fie una EXPERIENTIALA. Varlaam (Barlaam) din Calabria, oponentul Isihasmului, spune ca Divinul poate fi cunoscut doar propozitional (explicit). Mai mult, acesta sustinea ideea ca numai gandirea poate duce catre perfectiune, contrazicand dorinta rasariteana de a induce prostilor sau ignorantilor ideea ca prin Duhul Sfant, asa ignoranti cum sunt, oamenii prosti au posibilitatea "de mai mare", "de mai bine", Barlaam deranjand prin ideile sale - salvarea prin cunoastere - nevoia de adresare catre mase a ortodoxiei prin mijloacele si nevoile celor multi. (Encyclopedia of Religion, 2nd edition, Macmillan Reference Books, 2005). Intregul set de nelamuriri si controverse privind Lumina Necreata isi are originea chiar in textul biblic - insuficienta descriere de catre apostoli si evanghelisti a unui eveniment unic in istoria omenirii, fie din ignoranta, fie din lipsa capacitatii de a descrie, fie din nepasare fata de cititorii mostenirii lor - desi apostolii/evenghelistii nu erau tocmai naivi in legatura cu "publicul tinta" atunci cand  isi scriau opiniile, sau pentru ca textul ce relateaza minunea - in formula sa actuala - isi atinge bine scopul in randul maselor. In final, achesarea la sarbatorirea acestui eveniment biblic tine de cum este interpretata si crezuta viziunea unor martori partinitori - apostolii/evenghelistii, si cum este resimtita intentia lor in raport cu cititorul - ca mesaj direct si obiectiv al martorilor vii avand ca scop binele omenirii, sau ca un set de reinterpretari intinse pe cateva secole avand ca scop infiintarea unei institutii. Evangheliile, scrierile in care este prezentata si minunea de pe muntele Tabor, sunt de fapt, la baza, insemnari ale amintirilor la a doua sau a treia generatie despre spusele martorilor lui Iisus. Sursele sunt indirecte, supuse modificarilor date de presiunea de a povesti intr-un anumit context social evenimente atat de neobisnuite. „Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus , vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.” - Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.
In acest fel sarbatorirea unui eveniment miraculos de pe un munte este lipsita de continut cat timp isi pierde sensul prin ruperea de semnificatiile aflate in radacinile istorico-simbolice ale evenimentului. De exemplu - ruperea totala a "ïnfatisarii in chip luminos" de serbarea Intelepciunii si a recoltei (dependenta si de intelepciune) din era precrestina face ca omul obisnuit sa nu stie ce resurse interioare sa-si mobilizeze.  Poate fi sarbatorita minunea facuta asupra lui Iisus, poate fi sarbatorita proclamarea Fiului de catre Dumnezeu, dar care este nevoia profunda a Omului care a dus la infaptuirea unei astfel de minuni, alta decat certificarea necesara apostolilor? (desi evreii din antichitate, prin gandirea acelor timpuri, asteptau dovezi concrete) - caci o minune este extazianta doar traita, vazuta direct nu si auzita din povestirile altora. Care este nevoia celui neindoctrinat de a serba un astfel de eveniment? Nevoia de "a crede" -prin relatari ale martorilor - in invatatura lui Iisus nu este un argument destul de solid decat privit prin prisma intereselor socio-politico-religioase ale vremurilor. Altfel, lumea a mers mai departe si in regiunile ce nu stiau aceasta invatatura. Din perspectiva apostolilor - o astfel de minune da sens activitatii lor, insa dincolo de ei, fara a merge la origini, semnificatia induce mai multa mirare si mai putin "traire in morala crestina profunda". Simpla slavire/contemplare superficiala a lui Iisus - asa cum este practicata des - este mai mult o forma de relaxare sau de adormire a mintii cand de fapt scopul este aprecierea si intarirea trasaturilor umane fundamentale (cu origine divina) - precum intelepciunea, intarire obtinuta inclusiv prin sarbatorirea acestora. Biserica in forma sa post-Iisus, muta atentia de la efortul necesar mantuirii prin intelepciune la mantuirea prin credinta - desi Iisus era un invatat al vremurilor sale, iar ucenicii oameni de rand - iar la momentul Schimbarii la Fata, doar Iisus este luminat. "Pofteşti înţelepciune? ţine poruncile şi Domnul îţi va da-o ţie. / Că înţelepciunea şi învăţătura stau în temerea de Domnul, şi plăcute sunt Lui credinţa şi blândeţea." - Eclesiasticul.
 Iisus este un exponent al acestor trasaturi umane, inclusiv intelepciunea, nu un detinator exceptional asa cum este portretizat- iar biserica, desi indeamna la imitatie, a propovaduit concomitent si imposibilitatea desavarsirii - ilustrand acestea prin lumina Necoborata pe muntele transfigurarii si asupra apostolilor.  In cartile apocrife, nerecunoscute ca sfinte de catre Biserica, mai precis in Cartea secreta a lui Ioan ( Secret Book of John /// Apocryphon of John), scrisa de catre Ioan fiul lui  Zebedee - inspiratia divina data de Iisus cel inviat il face pe apostolul Ioan sa  relateze cum ca Iisus ii spune acestuia cum ca El a intins marul lui Adam  - si deci accesul la cunoastere si intelepciune, si nu "sarpele"/ raul sau Lucifer portretizat in credinta crestina. Iisus indeamna la cunoastere si ca rezultat, este recunoscut ca Fiu.
Interpretarea ortodoxa spune ca aceasta lumina, din Schimbarea la Fata,  ar putea insemna har - "energie necreata" ce poate fi impartasita omului, diferita de  natura divina ce ramane incomunicabila si incognoscibila. In acesta lumina apar si personaje ale Vechiului Testament - Moise si  Ilie care, dupa ce ucenicii si-au ridicat ochii din pamant (?!), au disparut, asa cum probabil se risipeste un vis sau o halucinatie. De ce oare profetii Vechiului Testament au fost indiferenti fata de ucenici - echivalentul lor modern la acele vremuri? Interpretarea ordodoxa, printre altele, spune  ca Moise si Ilie au fost prezenti la Schimbarea la Fata de pe Tabor, pentru a li se indeplini dorinta de a vedea fata lui Dumnezeu, dorinta neindeplinita in timpul vietii lor pamantesti. Desi interpretarea este lipsita de valoare logica si teologica, nefiind altceva decat un proces imaginativo-speculativ al interpretilor ortodocsi -proces cu scop personal (probabil inconstient si cu fundament emotional-egocentrist caci daca stii ce vrea Moise intors din morti - esti cineva), proces cu atat mai eronat cu cat atribuie intentie unor personaje decedate de pe vremea Vechiului Testament, prezenti ca naluci si ramasi neauziti in cadrul minunii sarbatorite de Schimbarea la Fata. Mai mult, interpretii crestini uita de perspectiva biblica asupra "vederii lui Dumnezeu" si inaccesibilitatea acestui fenomen si interpreteaza scriptura facil, rotund si tropait ca si cum ar interpreta o povestire a lui Creanga. Si nu ar fi atat de grav daca cei ce fac acest lucru nu ar fi tot cei care se erijeaza in slujitorii "adevarului fundamental" si in cei care dau directia morala a unui popor. 
De fapt, prezenta personajelor Vechiului Testament are rolul 1) de a crea "legatura peste timp" si 2) de a induce un set de paralele si un transfer de imagine si autoritate - Moise primeste legile pe munte - de care trebuie ascultat, Iisus este indicat de Dumnezeu ca cel de care trebuie ascultat. Tot pe munte. Relatarile apostolilor sunt conflictuale sau, ar spune unii, complementare - unul dintre apostoli vorbeste de un nor, altul de o voce - a lui Dumnezeu, desi este neasteptat ca unul sa fi trecut cu vederea un astfel de aspect, oricat de obisnuit ar fi fost cu Cele Sfinte. Apoi Luca vorbeste de faptul ca apostolii au cazut intr-un somn adanc. Chiar si in baza acestor relatari, este clar subliniata distinctia intre Iisus, Moise si Ilie. De ce si de ce acum? 3) Prezentarea celor 3 ca existente individuale si simultane este facuta de ucenici in acest fel (sau de cei care ulterior au rescris si transformat textele biblice) in contextul in care, la acea vreme, exista conceptia ca Iisus ar fi Moise reintors pe aceasta lume. Pentru a spulbera aceasta ideologie, autorul textului biblic alege, chiar si cu pretul supralicitarii, prezentarea sincrona a celor trei. “Moise”- nume eventual egiptean ce poate inseamna "fiul lui Dumnezeu" (Ogden Goelet, “Moses’ Egyptian Name,” Bible Review 19, no. 3) sporea si mai mult confuzia in acele vremuri in care existau multi profeti dar nici un Mesia. Si Matei il portretizeaza pe IIsus (Noul Moise) asemanator cu personajul Vechiului Testament in multe dintre ipostaze iar pe Ioan Botezatorul, un alt invatator al vremii, un timp considerat de unii ca fiind Mesia, ca pe un Ilie  redivivus - conform deci cu ideologia vremii ce apoi s-a vrut spulberata.
4) Prin asocierea cu Moise si Ilie, spusele lui Iisus capata credibiltate in fata celor ce nu stiau invatatura lui Iisus - "Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc." (Matei 5:17) - iar implinirea devine plauzibila acum ca reprezentantii Legii si ai profetiilor - Moise, Ilie - ii stau alaturi. Vechiul Testament relateaza ca, dupa intalnirea cu Dumnezeu - Moise isi pierduse puterea, iar Luca, relatand somnul / oboseala ucenicilor - le transfera acestora o alura profetica (asa cum si Moise a cazut istovit dupa intalnirea cu Divinitatea - asemanare ce trebuie retinuta peste veacuri, caci si ei - ca si profetii Vechiului Testament cu care s-au si vazut - au auzit vocea Domnului -Tatal. Si mai mult, evreii aveau obligatia de a aparea de trei ori pe an "in fata Domnului" inclusiv in timpul Tabernacolelor - iar aceasta minune - are loc in timpul sarbatorii corturilor / a Tabernacolelor - creand antiteza de care era nevoie la acea vreme: Evreii in fata unui Dumnezeu invizibil, apostolii in fata unui Dumnezeu care se arata Fiului sau si ucenicilor - o dovada directa, dovada asteptata si de catre evrei prin natura culturii lor. Suprapunerea celor doua evenimente - sarbatoarea evreiasca si transfigurarea hristica realizeaza suprapunerea temporala necesara acceptarii mai usoare a unei noi dogme. 5) Tema norului - ca manifestare a prezentei Divine apare de mai multe ori in Biblie in Vechiul Testament si in Noul Testament intarind credibilitatea noii doctrine prin similaritatea de motive cu o doctrina deja acceptata - Vechiul Testament.
Cum au recunoscut ucenicii Profetii dupa nume si infatisare...ramane un mister si intareste ideea ca evenimentul este mai mult o viziune decat realitate caci in viziune cunoasterea extinsa ii este permisa si omului. Insa viziunea are dezavantajul de a nu putea fi probata si nici nu ofera informatii din sfera adevarului de netagaduit. 

Intreaga relatare - citita din diferitele evanghelii - pusa in contextul social dar si in contextul biblic lasa senzatia unei pendulari inainte si inapoi asupra textului, cu ajustari multiple post-factum necesare cresterii persuasiunii in acel context. Pe masura ce noi evenimente sunt relatate, textul anterior lasa senzatia unei rescrieri, astfel incat sa prefigureze si sa se adapteze noilor evenimente. O scriere ce pe masura ce avanseaza devine si recurenta si auto-referentiala ideatic iar acolo unde firul mistic devine ilogic si pentru autori, hazardul e lasat sa actioneze:"Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi."Marcu 13:14

Toate aceste asocieri de personaje ca si structura intregii descrieri a scenei  si a miracolului petrecut pe muntele transfigurarii trebuie privite in contextul in care ucenicii/apostolii nu erau niste cronicari inocenti, ci buni cunoscatori ai Vechiului Testament, ai eveilor si traditiilor israelite precum si ai decadentei politeiste greco-romane - martori si urmasi ai lui Iisus doritori de a-L investi cu autoritate in contextul acelor vremuri, nu doar prin simpla relatare, ci prin asociere cu adevarurile Vechiului Testament. Scopul final era acela al impunerii unui nou sistem prin persuasiune, prin conectare cu profetiile si prin transfer de autoritate, prin castigarea maselor nemultumite si prin antiteza cu raul acelor vremuri, cu o singura conditie - credinta netagaduita in gandirea, spusele si intentiile evanghelistilor - cei de detin accesul la spusele lui Iisus. Credinta isi are fundamentul in increderea oarba in evanghelisti  si NU in Iisus, pentru ca Puterea Transmiterii Invataturii (la fel de necesara ca invatatura insasi) a stat in mainile si in mintile lor, ale evanghelistilor, si chiar si in conditiile unor bune intentii, transfigurarea mesajului este inevitabila cat timp apostolii si evanghelistii erau constienti de soarta si natura lor diferita de cea a lui Iisus. Un context inevitabil si necesar totusi pentru transmiterea invataturii chiar si transfigurata de rescriere - in lipsa unor tehnici mai fidele de raspandire a informatiei. Totusi implicarea in rescriere da o conotatie aparte rolului de ucenic, de evanghelist. 
In acest fel, evangelistii portretizandu-l pe Iisus se descriu de fapt (si) pe ei - cu patimile necesare infiintarii unui nou sistem, cu suferintele date de dezaprobarea majoritatii, cu umilintele si minunile facute sau inchipuite din dorinta de putere supraomenesca etc pentru ca acest sistem sa apara. Iar viziunea transfigurarii luminoase ca simbol al girului dat de Dumnezeu face parte din acest ansamblu psihologic. Nevorbind in nume propriu, ci relatandu-si experienta folosind un personaj perfect, evanghelistii isi ancoreaza sistemul de gandire de un standard inalt, o metoda persuasiva eficienta dar si un mecanism psihologic util "in vremuri tulburi", un element de referinta intern oarecum disociat de riscul aparitiei indoielii dat de discursul in nume propriu in fata publicului - asa cum relateaza  si Sfantul Frantos in scrierile sale si confirmat de studiile Inaltului Prelat Prof. (Associate Professor of Biblical Theology) T Asherto. Desigur, cei doi mentionati aici nu exista, sunt fictivi, dar subliniaza cat de mult este influentata credibilitatea unor mesaje in asociere  cu personalitati cu autoritate. Chiar si real, Iisus nu doar ca a fost idealizat pentru a servi scopurile evanghelistilor, dar a fost si modificat, constient sau inconstient, si concomitent, Invatatura s-a departat de semnificatie.
Jean-Luc Marion spunea ca "a crede nu este o compensatie a lipsei dovezilor ci o compensare a lipsei conceptelor necesare intelegerii..." - o afirmatie interesanta in contextul in care crestinsmul a comasat toate fenomenele naturii, intrega ritmicitate si cauzalitate a vietii, toate trasaturile umane inalte in simbolul lui Iisus - lasand lumea goala de semnificatii si incapabila de "vibratie" si a apoi a promis restituirea lor prin credinta in Divinitate. Aceasta comasare si redistribuire a dus la pierderea de informatii, mai ales in spectrul semnificatiei si al sensului sarbatoririi. Este si cazul Schimbarii la Fata. De exemplu, la 6 august, data celebrarii transformarii pre-inviere, luna este, in functie de an, aproape de un minin sau de un maxim, iar sarbatoarea Corturilor si a recoltelor la evrei, este si ea dependenta de fazele lunii, sarbatoare evreiasca in timpul careia minunea Hristica a avut loc.  In calendarul Iulian sarbatoarea coincide sau este la numai o zi distanta de luna plina - 19 august pentru gregorieni.  Relatia cu luna continua - Matei 17:14 - Cînd au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I -a zis: ,,Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. Iisus l-a vindecat de demonul ce-l chinuia. Minunea transfigurarii este pusa in legatura cu fazele lunii si stralucirea acesteia, cu efectele lunii - lumina in noapte sau sursa de boala si posedare demonica, cu obligatia evreilor de a se prezenta in fata Domnului in timpul sarbatorii de Sukkot, moment stabilit in functie de luna - asa cum se prezinta si Iisus si ucenicii, iar stralucirea Sa, a lui Iisus, ca a Soarelui, se suprapune ritualului Aprinderii Marelui Candelabru evreiesc. Vindecarea orbului intra in acelasi spectru. Iluminarea templului din cadrul sarbatorii de Sukkot, prin aprinderea de 4 candelabre de peste 22 de m oferea o imagine impresionanta. Atunci Iisus se declara "Lumina Lumii" - implinind prin propriile spuse una din profetiile cunoscute ale lui Isaia. (Isaiah 9:2-3) -  "Poporul care locuia intru intuneric va vedea lumina mare si voi cei ce locuiati in latura umbrei mortii lumina va straluci peste voi. / Tu vei inmulti poporul si vei spori bucuria lui. El se va veseli inaintea Ta, cum se bucura oamenii in timpul secerisului si se veselesc la impartirea prazilor" - veselie care domnea in acea zi si peste cei prezenti la sarbatoare. Mai mult, si profetia lui Zaharia se asociaza bine evenimentului, in conditiile prezentei lui Iisus acolo: (Zechariah 14:6-7) - "Va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie; nu va fi nici zi si nici noapte, ci in vremea serii va fi lumina.// Iar in ziua aceea vor izvori din Ierusalim ape vii: jumatate se vor indrepta catre marea cea de la rasarit, iar cealalta jumatate catre marea cea de la apus. Si asa va fi si vara si iarna" - in conditiile in care  sarbatoarea tabernaculelor este la origini o sarbatoare a recoltei, a ploilor si a luminii - elemente esentiale belsugului.  Textul biblic realizeaza inca o condensare si o saturare a simbolurilor, o eclipsare a logicii prin suprapunere si realocare a mesajului - trecand apa si lumina din mediul fizic in existenta lui Iisus si transpunand nevoile concrete - apa, lumina, recolta - in planul spiritual, desi dupa acest salt calitativ, cine rezolva nevoia de apa, de ploi la modul concret ramane nerezolvata. Acest tip de metafore - metafore conceptuale - isi au sursa intr-un domeniu concret si tinta intr-un relativ abstract. In timpul aprinderii candelabrului, Iisus s-a declarat Lumina Lumii. Daca sursa este evidenta, tinta, prin inaccesibilitatea abstractzarii - Lumina Lumii, face ca metafora sa isi piarda potentialul de inductie si sa ramana doar "o senzatie" si nu un concept interiorizabil, lasand receptorul incapabil de actiune. Prin acest salt calitativ prea mare, mesajul devine inaccesibil mintii. Poate ca realizand acest lucru, mesajul bibliei a virat - de la intelepciunea Vechiului Testament - la iubirea din Noul Testament ca metode practice ale Salvarii cel putin la o prima analiza. Astfel eclipsarea mesajului prin hiper-metaforizare (caci nimeni nu poate explica decat partial ce ar insemna ""Lumina Lumii, caci nu e doar soarele, nu e doar iubirea, nu e doar castigarea nemuririi") lasa deschisa discutia perpetua - si deci actualizarea - dar induce si senzatia de "mic" in fata inaccesibilului - ambele fiind scopuri ale Bibliei ca fundament al unui sistem - "o bucla ultra-redundanta" cu scop bine definit - autointretinerea prin inducerea perpetua, generatie de generatie a aceluiasi sentiment. Uneori, pentru a mai tempera acest gen de senzatie, reprezentantii religiosi transforma metafora in analogie, cu pretul de a pierde din densitatea mesajului. Matei 7:24: De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si la indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca. 25. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca."
Pe de alta parte, sarbatoarea evreiasca la care este relatat ca a participat Iisus avea rolul de a multumi lui Dumnezeu pentru bunatate si de a ii cere ploaie pentru urmatoarele recolte in conditiile in care apa era putina iar ploile vitale. In acest context  se pare ca Iisus a spus: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. 38. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. 39. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. ... (Ioan 7:37) 
- deci Iisus ofera celor care se rugau pentru ploaie la modul concret suvoaie de apa ce inseamna har sufletesc. Aici apare hiper-metaforizarea caci intr-un context concret si evident - nevoia de supravietuire, acelasi domeniu conceptual - apa - este folosit pentru a desemna o nevoie dar si un dar prea abstract mintii umane. Nevoia umana -setea - este ignorata si metamorfozata simultan - Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea (in conditiile in care se cerea ploaie). Apoi recompensa este una de neinteles cititorului simplu - rauri de apa vie vor curge din pantecele lui, rauri ce nu vor uda campurile si nici nu vor asigura supravietuirea dar va fi un har necesar mantuirii a carei forma este si ea foarte abstracta. Intelegand ploaia prin Vechiul Testament - intelegere pe care Iisus o avea - grija lui Dumnezeu fata de viata, metafora a intelepciunii, vorbele Sale incep sa capete insemnatate. Astfel, evanghelistul scriind vorbele lui Iisus - extrage forta lumii materiale, atribuie simbolistica preluata lui Iisus si de aici reumple lumea dar cu o simbolistica transfigurata si abstracta ce necesita fantezie pentru a crea motivatie si nevoie. In viziunea evanghelistului, Iisus goleste lumea de nevoile ei concrete - dar nu le rezolva, ci le lasa in grija altcuiva - si ofera in schimb daruri de neinteles mintii umane - oamenilor, situatie mediata numai de credinta si imaginatie. Sau daca apa era vazuta ca simbol al intelepciunii, al curatirii, al abundentei - atunci solutia pentru ploi si recolte oferita de Iisus este intelepciunea ce va gestiona si nevoile lumesti. Este bine de mentionat observatia facuta de William Christopher Barrett despre gandirea vestica si cea evreiasca - diferenta intre a sti si a face. Gandirea evreiasca este preocupata de "a face", cea elenistica de "a sti". Strictetea apartine evreilor, spontaneitatea si lumina inteligentei - grecilor. Virtutile morale dau sens vietii evreiesti, cele ale inteligentei - grecilor. Grecii vedeau lumea cu ajutorul abstractizarii, evreii prin simturi. Gandirea vestica descrie obiectele prin forma lor, cea evreiasca prin functie sau puterea de simbol. 
Combinatia dintre gandirea concreta evreiasca si gradul suprem de abstratizare al "salvarii" poate fi cauza metaforelor perplexante ale bibliei, dincolo chiar si de ajustarile de traducere ale evangheliilor.
Din aceste diferente poate aparea si constructia codata a textului evanghelic. Viziune (conform lui Matei) sau realitate exceptionala, Schimbarea la Fata contine o afirmatie cheie - Ascultati-l! (pe Iisus) ca fiind Intelepciune - esenta a vietii (alaturi de cunoastere) -o tema prezenta in intreaga Biblie, de la Creatie la Inviere. Intelepciune ce in perioada precrestina era simbolizata de luna, luna portretizata dual - ca reper al momentelor importante dar si ca un pericol - ca in cazul "lunaticului" vindecat. Intelepciunea reprezentata de luna poate inspira sau poate sminti. 
O astfel de viziune  poate fi gasita in textele Akkadiene datand din 2000 B.C., din regiunea Mesopotamiei - in care o afectiune asemanatoare epilepsiei este prezentata: "gatul se intoarce la stanga, mainile si picioarele sunt tensionate si ochii larg deschisi, saliva ii curge fara ca el sa fie constient". Cel ce efectua exorcizarea diagnosticheaza o conditie numita ‘antasubbû’ - sau Mana lui Sîn - zeul lunii si al intelepciunii. Matei foloseste termenul de - imbolnavit de luna / lunatic - cel mai probabil pentru epilepsie, mai ales in contextul acelor vremuri. Asocierea dintre luna si demonii ce chinuiau oamenii - dand simptomele epilepsiei - e veche si prezenta in multe culturi si probabil se refera la efectul lunii asupra somnului si efectul somnului asupra crizelor epileptice. (vezi Epilepsy in Babylonia de Marten Stol//Sleep-related Epilepsy and Electroencephalography, de Madelieine Grigg-Damberger, Nancy R Foldvary-Schaefer). In mitologia greaca epilepsia este asociata cu zeitele lunii  Selene and Artemis (Magiorkinis E, Kalliopi S, Diamantis A, January 2010, "Hallmarks in the history of epilepsy: epilepsy in antiquity". Epilepsy & Behavior). Romanii din perioada evanghlistilor numeau epilesia - "morbus lunaticus". Referirile biblice la luna sunt diverse - Deuteronom 4:19 Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicîndu-ţi ochii spre cer, şi văzînd soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii tîrît să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sînt lucruri pe cari Domnul, Dumnezeul tău, le -a făcut şi le -a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, subt cerul întreg - iar aceste referiri sunt facute in contextul constientizarii efectului "hipnotizant" al acestor corpuri ceresti - in era precrestina - simbol al zeilor si mai putin obiect venerat, asa cum a fost de multe ori inteles gresit. Pe de alta parte, inclusiv in viziune Biblica, absenta si nu prezenta lunii nu este un semn bun. Prezenta lunii este o certitudine a stabilitatii.
Ca in multe situatii, textul biblic, saturat de metafore - nu numai ca suprapune semnificatii diferite aceluasi simbol, condensandu-l si adaptandu-l contextului, ci penduleaza in atribuirea de semnificatii pentru a cuprinde cat mai mult sau poate din cauza substratului cultural diferit al numerosilor autori care au contribuit la structurarea Vechiului si Noului Testament. Luna este  creatie a lui Dumnezeu, factor de boala in ritmul careia diavolii smintesc omul, Iisus alege sa straluceasca intr-un moment dependent de fazele lunii, Pastele este stabilit in functie de luna, evenimentele importante sunt anuntate de schimbari ce privesc principalii astrii - soarele si luna.  Totusi, acest astru are in religia ortodoxa o importanta mai mica decat in religiile vechii Mesopotamii sau decat in religiile islamice.
In baza acestui eveniment - al schimbarii, Petru isi aroga autoritatea de a fi "interpretul credibil al Vechiul Testament si al profetiilor", dezbracandu-se de mantia umila a unui simplu cronicar si martor credincios si transformandu-se in detinator al intelegerii inaccesibile altora, plasandu-se in capul bisericii si poate devoaland faptul ca textul biblic avea si rol programatic personal nefiind doar un mesaj de mai bine catre veacurile urmatoare . 
Despre natura luminii vazuta de unii apostoli exista multe controverse si a fost subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu.   Varlaaam a ajuns excomunicat, considerat eretic de Biserica Ortodoxă pentru poziţiile sale dogmatice greşite, pe scurt delict de opinie in privinta unui eveniment la care nici unii nici altii nu au fost de fata. Sarbatoarea transformarii prin acest eveniment isi subliniaza caracterul dogmatic, dogma ce in subsidiar cere inchinare iar la vedere propovaduieste spusele lui Iisus asa cum le-au inteles apostolii din Epoca de Fier.
Ulterior, odata ce si capii bisericii si-au dat seama de exagerarile prozelitiste ale relatarilor, interpretarea evenimentului a fost modificata,  de la un eveniment real la unul "vizibil doar cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt", cu atat mai mult cu cat prezenta lui Moise si a lui Ilie aduce in discutie problematica vietii de apoi, un subiect delicat si contradictoriu in Biblie. Aceasta modificare de optica subliniaza posibila indoiala existenta chiar in sanul bisericii deoarece la inceputurile ei aceasta dadea textului biblic o interpretare ad literam ajungand mai tarziu la interpretari abstracte privind acest eveniment dar nu si in cazul altora, ca de exemplu Geneza sau Invierea unde biserica cere credinta pura, neabstractizata si neinterpretata prin metafore.  

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) Ioan 7, 10:22.  Sucot este una din cadrul celor trei mari sfinte sărbători biblice evreiești, poruncită de Dumnezeu. Este o sărbătoare a recoltelor, și de recunoștință, care se ține după încheierea secerișului, și după culesul roadelor de toamnă, in apropierea echinoctiului si in legatura cu fazele lunii.  Sukkot este o sarbatoare pusa in relatie cu echinoctiul de toamna, si isi are originile in sarbatorile inchinate fertilitatii - sarbatori legate de ritmurile naturii.  Theodor Gaster considera ca radacinile sarbatorii duc la o sarbatoare Ugarita a ploii in contextul culturii Sumeriene. Despre aceste origini, W. Jobling's subliniaza diferenta intre obiceiurile Ugarite si cele ale Canaanitilor. Erwin Goodenough plaseaza originile in cultul Dionisiac a acestei sarbatori evreiesti peste care crestinismul si-a adus partial propriul simbolism - Iisus Hristos dar a pastrat ideea de prezenta in fata lui Dumnezeu precum si simbolurile fundamentale - apa, lumina, recolta (pamant/natura). Exista deci o varietate de ritualuri si credinte in Epoca bronzului si chiar inainte peste care evreii si-au suprapus propriile sarbatori si peste care crestinismul, in Epoca fierului,  a venit mai putin cu o reinterpretare si mai mult cu o realocare - doctrina care peste timp a palit ca intensitate prin focalizarea asupra povestii lui Iisus, asupra simbolului Fiului lui Dumnezeu ca proprietate a institutiei bisericesti si prin deturnarea atentiei de la sursa acestor credinte si de la esenta ideii de zeitate suprema ce poate lua diferite nume in diferite religii. 
(Philip Goodman, The Sukkot and Simhat Torah Anthology, Philadelphia , Jewish
Publications Society of America,  1973 /// George W.Macrae," The Meaning and Evolution of the Feast of Tabernacles," CBQ 22(1960): 251-276 /// W. Jobling, Canaan, Ugarit and the Old Testament: a Study of Relationships. Ph.D Thesis (University of Sydney) 1975 ///
 E.R. Goodenough, Jewish Symbols in the Graeco-Roman Period. New York (pantheon
Books), v. 4, 1968, 158. /// Michael Silverman, "The Religion of the Elephantine Jews - A New Approach," Proceedings of the Sixth World Congress of Jewish Studies held at the Hebrew University of Jerusalem,13-19 /// Origin and Transformation of the Ancient Israelite Festival Calendar De Jan A. Wagenaar)

Este important de mentionat ca una din tehnicile de persuasiune cel mai des folosite de Ioan este inlocuirea locurilor si a obiectelor sfinte/de cult  cu persoana lui Iisus,  mai ales in conditiile in care prigoana crestina presupunea si absenta lacaselor pentru ritualuri si rugaciuni. Inlocuirea si suprapunerea semnificatiilor sunt deseori metode folosite de Biserica pentru a transforma  sarbatori ancestrale ale altor culte fara a starni revolte majore. De exemplu, in timpul  Sărbătorii Corturilor (Sucot) exista CEREMONIA LUMINII, atunci cand era aprins un mare candelabru.  Exact in acesta perioda - crestinismul sarbatoreste Schimbarea la Fata, sarbatoare ce il portretizeaza pe Iisus ca fiind stralucitor, luminos. Mai mult, apostolii descriu minunea in concordanta cu profetiile lui Zaharia iar Iisus, un foarte bin cunoscator al Vechiului Testament si al evreilor, transforma obiceiurile Sărbătorii Corturilor in sursa de invatatura, invocand apa si lumina ca metafore, de ex, lumina candelabrelor devine "lumina LUMII" nu prin el ci prin invatatura sa. 
Indiferent de originea acestor evenimente - sarbatoare evreiasca sau minune Cristica, ele se suprapun cel mai probabil sarbatorii inchinate zeului lunii Sîn din Babilon, in noaptea de Tašritu, cand zeul se arata lumii IN TOATA SPLENDOAREA SA, ca si Iisus pe muntele Tabor conform ucenicilor aflati si sub influenta proorocirilor - ca ale lui Zaharia si pe care le vroiau implinite prin Iisus cel ce stralucea ca si facliile/candelabrul din sarbatoarea evreiasca. In regiunea orasului Ur, in Babilon,  in luna lui Tašritu - a echinoctiului de toamna, era sarbatorit Nanna (Nannar), numele aceluiasi zeu al lunii. (Les religions du Proche-Orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites (ed. R. Labat et al.; Paris: Fayard/Denoel, 1970) 281, and Encyclopaedia of Religion). Nanna - zeitate sumeriana, este de asemena identificata ca fiind zeul semitic Sîn. (Les religions du Proche-Orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites (ed. R. Labat et al.; Paris: Fayard/Denoel, 1970) 281, and Encyclopaedia of Religion). Acelasi zeu al lunii - interpretat ca "luminator, lumina" isi gaseste usor echivalentul in relatarea minunii biblice - Iisus, lumina lumii, asa cum luna straluceste in intuneric. De asemenea, in perioada 2600-2400 BC, Sîn era vazut ca zeitate suprema, personificarea intelepciunii, zeu al intelepciunii, in relatie cu stralucirea lunii - iar paralele catre semnificatia Schimbarii la Fata si catre Iisus pot fi trasate usor, facand din crestinism o religie ce inglobeaza ideatia mistica pagana a vechii Mesopotamii. Ceea ce nu-i rau dar nici precis sau drept din perspectiva interpretarii actuale a ortodoxiei. Neclaritatea vine din faptul ca inaltii prelati nu spun toate acestea poporului inchinator din dorinta de a pastra independenta istorica a sistemului de credinte pe care il propovaduiesc si pentru  a se erija in martori si pastori unici ai unor adevaruri mai vechi decat sistemul lor politico-religios poate accepta. Daca ar afla un popa de tara ca sarbatoreste ceea ce sarbatoreau si paganii Mesopotamiei si ai Babilonului, crestinismul folosind  ce-i drept o metafora mai noua - care nu schimba ci doar implineste - cu siguranta s-ar bucura  de continuitatea milenara.   In acest context biserica ar trebui sa celebreze si sa propovaduiasca intelepciunea, "lumina in noapte", puterea si ritmicitatea naturii creata de zei - intruchipate si de zeul Sîn si de Iisus si nu niste spuse ale unor apostoli sau un sistem reactiv la credintele evreiesti, romane sau pagane si nu un fenomen de incandescenta ce le lasa senzatia de "domni" intr-un sistem absolut.  Oare cati popi vor vorbi de intelepciune ca de lumina ce transfigureaza omul si cati vor spune ca intelepciunea umana nu va cuprinde Divinul, asa ca "botul in pamant si banii pe masa"- concept ce sta oarecum la baza indobitocirii natiei. 
Pentru un credincios in dogme acest text duce catre ultrapolarizare cat timp credinta se reduce la fraza automata "textul biblic este adevarat" la maniera in care habotnicul percepe textul ca o istorie a unui erou ce a promis beneficii personale cititorului si nu percepe textul biblic ca o comasare a intelepciunii politeiste intr-un personaj mai accesibil omului de rand, accesibil in sensul de mai putin solicitant al memoriei. Toxicitatea ultrapolarizarii vine apoi si din simtirea intelepciunii - fie ca exterioara credinciosului si deci plasata in Biblie, fie ca prea interioara ca si cum el, prin apartenenta sa religioasa, ar fi generator spontan de intelegere uitand sau nestiind ca si Iisus era un invatat prin efort personal nu prin pronie spontana.

In concluzie, Schimbarea la Fata ar trebui sa fie o celebrare a intelepciunii, intelepciune care ofera si recolte si mai putin o sarbatoare a confirmarii divine a unui cult. Mai multa sarbatoare si mai putin o aniversare.  Ar trebui sa fie bucuria puterii omului de a deveni stralucitor prin gandire si cunoastere (asemenea lui Iisus) - cunoastere necesara fie recoltelor fie Cunoasterii Cuvantului si Salvarii  si mai putin o manifestare "a dumnezeirii supradivine a Cuvantului lui Dumnezeu" asa cum spunea Sfantul Ioan Damaschin sfidand limitele limbajului. Ar trebui sa fie entuziasmul necesar reafirmarii valorilor umane fundamentale, entuziasm indus si de stralucirea lunii, ce simboliza la un moment dat Zeul Cunoasterii, "Luminatorul".  Exista totusi o retinere a bisericii in a propovadui un astfel de mesaj mai luminos si mai util, legat de intelepciune si cunoastere din pricina slabei intelegeri a Pomului din Geneza  in relatie cu neascularea si caderea omului. Conform lui Jonathan Edwards, daca omul inainte de alungarea din Eden era perfect inocent si fara discernamant, atunci Dumnezeu, prin natura fiintei pe care a creat-o este partas al pacatului. Afirmatie logica, caci daca omul a deosebit binele de rau - prin cunoastere - abia dupa ce a muscat din mar, atunci chiar inainte si in timpul gestului sau era incostient de raul ce il facea. Doctrina omului "initial inconstient", in diversele ei forme, are ca solutie doar implicarea lui Dumnezeu in originea pacatului. Totusi, Geneza il descrie pe om, inainte de a gusta din fructele Pomului Cunoasterii ca fiind complet - o fiinta rationala.  Edwards propune ca solutie ideea ca judecata lui Adam, existenta inca de la inceput, desi inclinata permanent spre bine, a fost "pervertita" iar aceasta transformare a aparut pentru ca Adam, ascultand argumentele Evei (chiar si sub forma exemplului) si ale Sarpelui a ales constient si rational ce a crezut ca e mai bine pentru propria persoana iar rezultatul a fost unul contrar. Plecand de la aceasta idee, observ ca Adam a incercat sa intuiasca rezultatul POSIBIL cel mai bun al viitorului sau gest (de a manca sau nu) in lumina informatiilor pe care le avea - instructiunile de la Dumnezeu si exemplul sarpelui care si-a depasit conditia si a devenit vorbitor dupa ce a mancat fructele Pomului Cunoasterii. Judecata lui a trebuit sa cantareasca intre informatii contradictorii - a manca si a nu manca, intre porunca unei instante superioare si exemplul sarpelui, intre dorinta de a pastra actuala stare de bine si aceea de a deveni "ca Dumnezeu", intre a-si asuma riscul de a suporta consecintele neascultarii si riscul de a asculta "un nou venit" - sarpele vorbitor, intre a accepta ca toate fructele sunt la fel cu exceptia unuia si dorinta de a proba adevarul acestei porunci (si poate mai putin axioma), toate in conditiile unui experiment singular,  numarul de incercari posibile fiind doar 1, iar experienta apoape absenta - caci probabil Eva era cu putin inaintea lui Adam si inca nu putea demonstra efectele accesului la cunoastere.  Si toate acestea concomitent. Rezultatul - pedepsirea omului pentru neascultare - spune majoritatea, insa complet formulat ar fi - neascultarea unei instante superioare cognitiv atunci cand trebuie luata o decizie in contextul in care informatia din background nu este evaluata ca fiind suficienta sau nu. Amestecul motivatiei cu gandirea rationala, amestecul proiectiei cu calitatea premizelor, amestecul plauzibilitatii cu lipsa criteriilor si ignorarea calitatii surselor, toate impreuna au facut omul sa ia o decizie gresita - in urma unui proces ce la suprafata pare rational. Sarpele a avut dreptate in privinta cunoasterii (si, discutabil, in privinta supravietuirii) - asa cum confirma chiar Dumnezeu (Geneza 3:21) -" omul a devenit CA (asemenea) unul dintre noi stiind binele si raul" iar Dumnezeu a avut dreptate - confirmat de om prin vorbele Evei- prin faptul ca dupa ce a avut acces la cunoastere si-a dat seama de eroarea deciziei sale - cel putin decodand reactia Creatorului. Desi alungat si blestemat  omul nu devine "diferit de noi, cazut" ci ramane "CA (asemenea cu) unul dintre noi stiind binele si raul". Desi la fel de bine interpretarea acestei scene se poate referi la conceptul de subordonare a omului legii, ideea ca in acest fragment al Genezei este discutata Intelepciunea - prin forma ei concreta - luarea de decizii - pare sa aiba implicatii cel putin la fel de profunde si se suprapune partial si ideii de ascultare. Jonathan Edwards spune ca desi Eva si-a folosit judecata, aceasta a fost una eronata pentru ca a actionat strict in interesul propriu, doar in interesul uman, trecand peste constiinta si alegand un bine oarecum facil in comparatie cu "binele absolut". Totusi este imposibil de decelat daca sarpele a adus oamenilor cunoasterea sau daca a inselat Creatia cu tentatia cunoasterii. Totusi, neblestemat de Divinitate, omul, intr-un scenariu alternativ, ar fi avut poate un traseu interesant. Textele pagane antice - vorbesc despre zeitati (sau existente supraomenesti) favorabile omului, aducatoare de Cunoastere,  impotriva vointei altor zeitati, mai ales in contextul in care omul era defavorizat sau tratat prost. Prometeus, zeul Enki (Ea) - zeul al inteligentei si intelepciunii, zeul aducator de cunoastere, zeu al meseriilor, al apelor si al creatiei, transformat mai tarziu in zeitatile semitice - El si Yahweh sunt alaturi de om. Uneori Enki este portretizat cu doua suvoaie de apa pornind de pe umeri - asemanator ca imagine cu o profetie a Vechiului Testament (profetie probabil mai noua decat Enki) -(Zechariah 14:6-7) - Va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie; nu va fi nici zi si nici noapte, ci in vremea serii va fi lumina.// Iar in ziua aceea vor izvori din Ierusalim ape vii: jumatate se vor indrepta catre marea cea de la rasarit, iar cealalta jumatate catre marea cea de la apus, vezi cele doua ape mentionate.  Alteori Enki are ca simbol un tap sau un peste sau are ca simbol caduceul - cei doi serpi incolaciti in spirala. Este la baza crearii omului, cel care poate incurca limbile popoarelor dar si salveaza omenirea de la pieirea stabilta de alti zei. (http://www.newworldencyclopedia.org/). Geneza isi are radacinile in miturile si zeitatile acestor popoare pagane, si totusi aducatorul cunoasterii - fie el si Sarpele - nu mai este privit cu ochi buni de catre pastratorii doctrinei. Aceasta poate din cauza intelegerii gresite a simbolurilor si a transformarilor lor repetate, poate ca reactie "oarba" si contrara la invatatura pagana, motiv pentru care ce aduce Sarpele, ce aduce Hristos, ce intentioneaza Sarpele si ce intentioneaza YHVH raman idei clare doar in baza studierii interpretarilor facile sau in baza habotniciei doctrinare. Sarpele este simbol cu semnificatii contrare in diversele culturi si chiar in cadrul aceleiasi culturi - de la simbol al reinnoirii la hot al imortalitatii lui Gilgamesh, dar si intermediar al vindecarii dar si "raul" in Biblie. Daca Enki era portretizat ca purtand Caduceus-ul - cei doi serpi incolaciti, asa cum in crestinism (si la gnostici) Sophia (intelepciunea) 

http://earthbeforeflood.com/caduceus.html
http://www.breadoflifebiblestudy.com/Lessons/17Healing/Articles/Cauduceus01.pdf

este reprezentata tinand un caduceu, asemenea si in Egiptul Antic - iar in Geneza apare doar un sarpe si daca exista o legatura cu mesaj simbolic - ramane doar o ipoteza plauzibila dar greu de demonstrat, desi un singur sarpe (caduceus incomplet) ar putea fi considerat "intelepciune incompleta", simbolistica potrivita pentru ideea lui Edwards de intelepciune pastrata pe post de cadru dar pervertita in cazul lui Adam prin functia de procesare eronata. Aceasta paralela intre sarpele unic biblic si caduceus este ilustrativa si pentru opinia mea - aceea de decizie insuficient informata sau capacitate de decizie insuficienta a omului asa cum este portretizata in Geneza. Indiferent de simbolistica, aducatorul de cunoastere ce il face pe om "ca Dumnezeu" este privit in Geneza ca simbol al raului. Desi natura cunoasterii dobandita de om la indemnul sarpelui nu e gresita si nici omul nu este suportul nepotrivit - caci Dumnezeu confirma rezultatul - (Geneza 3:21) -"omul a devenit CA (asemenea) unul dintre noi stiind binele si raul", o explicatie plauzibila a furiei dezlantuite poate fi deci - folosirea gresita a Cunoasterii. Dumnezeu e drept iar oamenii au folosit stramb un factor al dreptatii, raportat la Planul Divin. Omul nu devine identic cu Divinitatea caci ii este interzisa starea de imortalitate imediat ce omul capata cunoastere, cunoastere care pentru a fi desavarsita ca in cazul Divinitatii pare sa dureze dincolo de intelegerea umana. Geneza 3:22 spune ca  Omul nu trebuie lasat sa castige viata eterna mancand din Pomul Vietii. Cunoasterea deplina ca a zeilor pare sa necesite si eternitate pentru a forma perfectiunea, cunoasterea perfecta pare sa fie deci un proces de acumulare.  
O alta interpretare ar fi aceea ca viziunea biblica adopta un tip de gandire sau influente elenistice - prin ideea de cunoastere pura - accesibila doar Divinitatii sau doar in prezenta Lui sau existenta doar in Imparatia Lui, contrar  popoarele vechii Mesopotamii ce apreciau cunoasterea pentru potentialul ei practic inclusiv ca "echilibrant" al acestei lumi, motiv pentru care in Geneza biblica facilitatorul cunoasterii pentru om este amagitor caci omul nu poate atinge cunoasterea pura. Chiar daca din punct de vedere temporar pot exista discrepante intre aceste viziuni culturale, natura Vechiului Testament - text supus rescrierii, adaugirii, adaptarii dar si datarea lui fac plauzibile aceste interpretari. 
Terence E. Fretheim propune sarpele ca fiind in Geneza o metafora a optiunii, un facilitator al optiunilor, iar fructul - tentatia.  Sarpele spune adevarul sau completeaza un adevar incomplet spus de Dumnezeu omului in Eden,  si sarpele detine cunoasterea iar cunoasterea impartasita este un semn al increderii. Din aceasta perspectiva se poate deduce ca sarpele furnizeaza informatie ce trezeste interesul lui Adam si al Evei dar indirect furnizeaza si informatie despre Dumnezeu si despre relatia Lui cu omul la acel moment. Dezvaluie omului ca Dumnezeu l-a informat doar partial, ca il tine departe de noi daruri posibile etc, ca regulile (de a nu manca fructele oprite) au in subsidiar si alte intentii decat cele transmise. Desi ideea de "optiune" asociata cu "raul"e periculoasa in zonele ultra religioase - caci minti nepricepute ar putea sugera ca o limitare a optiunii ar fi deci pe placul Domnului, ideea de sarpe ca facilitator al optiunii se leaga de conceptul expus de mine - acela al pacatului prin rationament gresit, al folosirii cunoasterii intr-un mod "ignorant", al rationamentelor ce duc la decizii gresite - caci decizie fara optiuni nu exista , iar optiuni fara decizie (alegere) sunt inutile. Frica data de cunoasterea imperfectiunii deciziilor umane il face pe intelept modest. 
Adam nu a gresit dorind cunoasterea, ci a gresit folosind puterea de decizie (cunoasterea, rationamentul) insuficient, lipsit fiind de experienta necesara unui asemenea gest. Daca omul in Eden ar fi fost subiect al evolutiei spirituale se pare ca un astfel de moment al transcederii ar fi fost unul pripit. 
Acesta relatare biblica ilustreaza in cateva pasaje domenii intregi ale cunoasterii legate de natura deciziei - de la neurostiinte la psihologie si modelare a deciziei. Judecata lui - a omului, a trebuit sa cantareasca intre informatii contradictorii - a manca si a nu manca, intre porunca unei instante superioare si exemplul sarpelui, intre dorinta de a pastra actuala stare de bine si aceea de a deveni "ca Dumnezeu", intre a-si asuma riscul de a suporta consecintele neascultarii si riscul de a asculta "un nou venit" in planul experientei lui- sarpele vorbitor, intre a accepta ca toate fructele sunt la fel cu exceptia unuia si dorinta de a proba adevarul acestei porunci (si poate mai putin axioma), toate in conditiile unui experiment singular,  numarul de incercari posibile fiind doar 1. Kierkegaard vorbeste despre experienta anxioasa a lui Adam - intre a alege sa manace sau nu marul, nestiind binele sau raul, dar stiind ca nu trebuie sa manance. Kierkegaard spune ca anxietatea precede pacatul, iar studiile de psihologie actuale arata ca anxietatea influenteaza si capacitatea de decizie, si calitatea deciziilor. Tot Kierkegaard spune ca desi anxietatea e legata de pacat, tot ea informeaza despre responsabilitate si determina aparitia introspectiei. Exista totusi o nuanta - daca Adam a trait experienta anxietatii (a indoielii?!) atunci cand a ales, si daca Adam avea aceeasi structura psihologica ca a omului modern, apare o contradictie - si anume aceea ca  anxietatea face ca deciziile sa selecteze optiuni mai putin riscante, respectiv ar fi trebuit sa ramana la optiunea de a nu musca din mar. Poate era insuficient de anxios sau poate ca inca nu avea conceptul riscului, mai ales in cazul deciziilor/experimentelor cu rezultat irepetabil. Sau poate stiinta e imperfecta si surprinde doar felii de adevar. Ca si dogma. Totusi textul biblic subliniaza indoiala omului prin dialogul cu sarpele.  Sarpele aduce argumente, este persuasiv - tempereaza anxietatea celor doi favorizand ignoranta sau poate "biasurile". Tentatia, dorinta, autocontrolul absent, perspectiva individuala ce domina intregul, lipsa criteriilor si altele - nepedepsite  ar fi lasat omul cu impresia ca deciziile pot fi si facile, ca Intelepciunea nu este un dar prea mare, ca si alegerea impulsiva este o solutie - situatie ce ar fi dus la degenerare. Adam alegand oarecum facil sau neexperimentat marul face ca spusele Sfantului Augustin sa sustina ideea interpretarii caderii ca efect al rationamentului gresit si a deciziei eronate a lui Adam, care prin excluderea de informatie, si deci prin senzatia de usor, poate duce la degenerare - "Adam a corupt omul".... Probabil demonstrand facilul si tipul de reactie al lui Dumnezeu in fata lui.
Speranta de castig subiectiva, utilitatea subiectiva asteptata (subjective expected utility) estimate gresit in baza unei analize incomplete ca si lipsa constientizarii efectelor l-au facut sa fie alungat din Eden dar nu l-au omorat pe loc ba chiar i-au facut mostenirea infloritoare, ce-i drept in limitele conceptuale ale muritorilor. Cunoasterea eronata. 
O alta interpretare ar fi aceea ca asa cum Dumnezeu nu a spus tot omului - asa cum a fost revelat de sarpe - poate ca nici omul nu a spus tot - in sinea lui dorind mai mult decat a fi "o imagine" - fapt revelat lui Dumezeu tot de sarpe - prin ispitirea/testarea omului - al carui rezultat a fost revelator dinspre om catre Dumnezeu. Pacea aparenta a fost stricata de crudul adevar - lipsa bidirectionala a onestitatii totale - rezolvata apoi de Iisus prin rastignire, prin ideea de Intelepciune ca (parte a) Iubirii cu tot ce presupune aceasta. 
Primul pas catre intelepciune este frica de Dumnezeu - Proverbe 9:10, 15:33 apoi 
18 Ea (intelepciunea) este un POM AL VIETII ( tree of life ) pentru cei ce o apucă, şi cei ce o au sunt fericiţi. (Pom al vietii este intelepciunea pentru cei ce o stapanesc, iar cei care se sprijina pe ea sunt fericiti)
19 Prin înţelepciune a întemeiat Domnul pământul, şi prin pricepere (intelegere) a întărit El cerurile; Pilde 3:18-19

Intelepciunea schimba fata (natura, starea) omului, il transfigureaza si il apropie de Desavarsirea Divina.  Problema apare atunci cand intelepciunea este o variabila dependenta de timp, de durata vietii, de epoca si de accesul la informatie. Desi Noul Testament incearca sa rezolve aceasta problema prin spusele lui Iisus (si el un intelept) prin accentuarea notiunii de Iubire - notiune relativ independenta de factorii externi si de intelepciune, aceasta nu trebuie inteleasa ca solutie ce exclude efortul intelepciunii. Iubirea sau inocenta reprezinta deschiderea catre nou - un factor al acumularïi de intelepciune, nu un inlocuitor al oricarui alt tip de efort necesar evolutiei.  Fiind deci un proces de acumulare, Salvarea este individuala si depinde de atingerea unui prag iar noul Ierusalim, noul Eden se va infiinta atunci cand suma acumularilor - acumulare colectiva de intelepciune si virtuti - va atinge o valoare critica. Daca iubirea inseamna deschidere iar deschiderea favorizeaza intelepciunea atunci omul are obligatia de a se desavarsi inclusiv ca expresie a Gloriei Divine -„Gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu) - iar ideea  de teism deschis (open theism) - Dumnezeu isi exploreaza si isi apreciaza creatia si calea pe care o parcurge aceasta (inclusiv omul) pe masura desfasurarii ei- devine mai accesibila. 


! Copyrighted material. Please cite if you use ideas or contact the blog owner if you want to use this material.

1 comments:

Minadev spunea...

Remarcabil articol! De fapt, e cu mult mai mult... e un adevarat studiu, care iese cu totul din "sabloane", prin argumentatie, prin interpretare, prin bibliografia impresionanta, prin conexiunile cu diverse culturi si varste ale acestora, o pledoarie (in pofida rigorii discursului) emotionanta pentru ceea ce omul ar trebui sa stie sa pretuiasca - intelepciunea, cunoasterea, iubirea. Cati vor scapa insa de sub puterea dogmelor? Cati vor intelege esenta lucrurilor, a credintei, cand incultura (ca sa nu zic de-a dreptul, prostia), mimetismul, spiritul de "turma" sunt la putere? Multumesc pentru "gura de oxigen" pe care o aduce acest articol, intr-o realitate cenusie si atat de "modesta" prin aspiratiile individuale ale celor mai multi! Felicitari inca o data!

Trimiteți un comentariu