Horia Gârbea - Fratele mai deștept al lui Kalașnikov cap II si III

Read more
Horia Gârbea si-a lansat noul sau volum de proza “ Fratele mai deștept al lui Kalașnikov “ – discut aici capitolele “ Abraham Lincoln coboara in Iad " si “ Indreptari” , restul in alta zi.

Rezumat: In cele doua capitole discutate aici “ Abraham Lincoln coboara in Iad “ si “Indreptari” - din volumul de proza Fratele mai deștept al lui Kalașnikov de Horia Garbea, desi cotorul anunta alt titlu, cititorul regaseste o proza usoara, parca scrisa in graba, ca nu cumva talentul scriitoricesc sa ajunga din urma textul. Nu sunt idei interesante in cele doua capitole, nici intorsaturi neasteptate, nici stil. In “ Indreptari” un popa avar ia drumul pustiei dupa o revelatie sub forma de dureri si distorsiuni vaz/gust induse de un cersetor cu veleitati angelice, iar in “ Abraham Lincoln coboara in Iad ", un batran ciung hotaraste sa mearga in locul altcuiva in armata, iar Postasul ii incredinteaza ordinul de chemare. Pe cel inlocuit la inrolare il chema Abraham Lincoln, care apare, fantomatic in usa in timp ce batranul ciung si Postasul beau de bucuria "farsei" lor. Aparitia fantomatica ramane acolo in usa si nu se intampla nimic .  Sunt doua capitole bune de citit in autobuz daca nu ti-ai luat Bac-ul si ai totusi apetit pentru lectura.


Horia Garbea este unul dintre numele sonore ale literaturii contemporane, premiat chiar si de Academie! Ma gandeam ca in ultima vreme nu a mai aparut nici un volum de proza care sa mai invioreze peisajul literar romanesc. Norocul vine insa chiar de la varf, de la presedintele ASB. Horia Garbea a scos un nou volum si ma intreb daca acesta – volumul - la randul lui, il va scoate pe autor din istoria literaturii contemporane?! Citindu-l mi-am adus aminte de vremea cand, dintre toti dezinteresatii de soarta revistei literare a scolii generale, erau 8-12 copilasi care scriau cu sarg, o tineau vie! Dintre ei, unii erau prolifici, textele apareau peste noapte mai vartos decat cosurile pubertatii, si pentru ca erau scrise slabut, profesoara le promitea ca ii va publica in suplimentul ce o sa apara in vara. Multi dintre ei s-au pierdut pe drum , au devenit ingineri, functionari etc. Altii s-au maturizat fizic - timpul nu iarta pe nimeni - si s-au strecurat, mizand pe firea temperata a celor din jur, pe epava literaturii. Corabia cu scriitori era deja in larg si ca sa ajungi la ea trebuie sa ai o harta a carei cheie este talentul. De acolo, de pe catargul ruginit al epavei, si mizand pe briza ce bate inspre mal – asa, cat sa lase impresia deplasarii – cei de pe epava se credeau lupi de mare. Echivalent, in literatura, unii se vor scriitori si astfel apar volume ca niste pescarusi letargici! (semn rau in lumea marinareasca, iar pentru epava literaturii… semn de si mai mult nisip la prova ! ). Trecand peste comparatii, trebuie spus ca si Horia Garbea este prolific, autor a peste 20, 30 de volume si “un literator inrait caruia nu i-au scapat niciun gen si probabil nicio specie literara” dupa cum spune Mircea Martin la finalul volumului “ Fratele mai destept al lui Kalasnikov “ si, as adauga eu , asa cum nici macelarului nu-i scapa vietate “nefasonata” din abator. Trec cu indulgenta peste faptul ca titlul de pe coperta difera de cel de pe cotor. O gluma? Editura? Ma gandeam ca zeii inspiratiei si ai talentului au refuzat sa fie partasi la scrierea cartii “Fratele mai deștept al lui Kalașnikov “, si ce rost ar mai avea inca o cronica despre acest volum de proza. Unde n-au dat muzele, Odin sau tehnica desavarsita in timp si prin exercitiu serios, ce rost mai are sa sanctioneze critica inca un sir de idei prafuite? Apoi, gasesc un indemn al domnului Garbea, deranjat fiind de unele dulcegarii de pe net, dar despre care n-are barbatia (el e si usor grasun) sa le si indice: ” Hai să dăm mînă cu mînă și să strigăm: fraților, surorilor, nu mai scrieți „poezii”, nici „cugetări”! […]Soluția? Nu o cunosc. Doar o sugestie… Intrați peste ei! Comentați-le cu sarcasm dulcegăriile! Dați-le peste bot! Știu, e timp pierdut, în care mai bine am scrie sau citi lucruri mărețe, dar altfel ne vom sufoca. Unde mai pui că orice imbecil găsește alți cretini care să-l comenteze favorabil (strigătele de oroare sînt, firește, moderate) […]. La întrebarea „cine ridică primul piatra”, răspund: EU! Nu sînt fără păcat, dar am o datorie față de semenii mei - să crăp capul păcătoasei. Cît despre Premiul ”Guță Popîndău”, considerați-l ca și acordat! ”zice Horia Garbea, presedintele (ales!) al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti si membru al comitetului director al USR si cate si mai cate…
Eu n-am treaba cu dulcegariile, le evit si gata, e atat spatiu pe servere si atat de mare haul in magazii si depozite, incat cred ca e loc de toata lumea, insa literatura subtire, cu pretentii umoristice si ironii stravezii – verzui (ca si coperta actualului volum) ma indispun atunci cand sunt plasate central, in inima scriitoricimii si imi pare rau de trestia si copacii secerati. Infranat de un sentiment al rezonabilului, intelegand ca de unde nu e…, intelegand ca nu orice carte merita o cronica , dar manat de indemnurile domnului Garbea, zic si argumentez:
Capitolul II – “Indreptari” (p53-p65). Cartea este structurata in mai multe capitole, separate ca subiect. In capitolul “Indreptari” naratorul ne spune o poveste “auzita” de la “sfintitii calugari batrani care stiu de la alti sfintiti calugari”. Interesant si ofertant subiectul, dar lipsa de talent si ideatie transforma aceste pagini intr-o pilda pentru copii mai putin dotati intelectual, in care ni se relateaza in 13 pagini ca daca un popa ia bani de la cersetori nu face bine. NU e o ironie! Chiar acesta este subiectul, un soi de “povestea bolovanului care era tare la atingere!”. Capitolul decurge asa: O manastire (unde, cum nu aflam, povestea e din batrani senili?!) era condusa de un staret cu spirit de contabil, pus pe agoniseala. Staretul nu era prea strain de cele lumesti, mai manca de dulce in post, mai gusta un vin, mai mult decat pentru impartasanie, si tinea socoteala averilor manastirii. La sarbatori veneau cersetori in curtea manastirii. Ei isi aveau ierarhia lor- locurile de cersit mai bune erau pentru “varfuri”. La sfarsitul zilei un calugar le cerea parte din banii saracilor pentru manastire. La un moment dat apare un cersetor imbracat bine si nu parea sa fie olog sau chior. Acesta se aseaza in locul cel mai bun de cersit iar la sfarsitul zilei refuza sa ofere cota pentru manastire si cere sa fie dus la staret. Staretul il mustruluieste si il da afara pe demnul cersetor. Apoi staretul incepe sa aiba probleme de vedere si de gust si i se face rau, ceva vertij, dureri, isi da seama ca suferinta sa are legatura cu misteriosul cersetor. Nu , de aici incolo nu o sa gasiti nimic gen poltergeist si nici despre treptele mantuirii prin rugaciune si nici o metamorfozare a scenei cu iertarea pacatosului, pe Golgota ci faptul ca cersetorul il binecuvanteaza pe staret pentru ca si-a dat seama de greseala. Presupunem deci ca cersetorul era un inger sau Iisus, oricum , cineva cu rol de iluminator/revelator prin pedepse ce tin de alterarea scurta a simturilor. Staretul isi cere iertare si pleaca la o manastire in munte. Scurt, el isi schimba stilul de viata, nu sta pe ganduri. Deci popa avar, presupun eu, nu suporta durerile de nici un fel, din moment ce autorul hotaraste sa schimbe STILUL DE VIATA al personajului pe motiv de junghi. Urmatorul staret nu mai cere bani cersetorilor. Atat! Aici se termina! Nici o intorsatura, nici o idee mai cu iz de scriere literara. Atat! Si nici banc sec nu e, si nici pilda!
Cat despre stil… ca in majoritatea scrierilor sale autorul se vrea ironic, insa, asa cum o sa va dati seama din citate, ironia pare a fi cea a unei bucatarese obosita dupa facutul sarmalelor: “ S-ar putea, cum spuneau unii, ca, prins cu atatea trebi zi si noapte, staretul Avacum sa mai uite de cate o slujba, sa manance, din graba, ceva de dulce vinerea, ori sa mane lumea la treaba in zilele de sarbatoare, tot cu grija sa nu se piarda ceva din recolte. Daca a fost asa, apoi desigur tot Cel de Sus a stiut mai bine. Calugarii mai batrani si mai iubitori de carte zvoneau ca parintele staret a mai uitat liturghia, ca in slavoneste citeste greu si in greceste mai deloc” sau “[…] era cufundat in terfeloagele cu socoteli care ii dadeau mult de lucru. In rastimp, sorbea dintr-un pahar cu vin si ciugulea niste jumari de porc. Uitase, desigur luat cu treaba, ca era postul Pastelui.” sau “necunoscutul iesi, mai sa se impiedice de parintele chelar care faptuia pacatul marunt de a asculta la usa.” Altceva mai amuzant sau mai ironic n-am gasit. Asta scrie, cu asta defilam! Structura este tipica, cu umor usor, nepunctat si fara climax, diluat in lungi interventii ale unui narator fara sare si piper, sau identificabil prin structura limbajului. Personaje sunt structurate repede, caracterizate direct de catre povestitorul plat in vizune si expresie: staretul – “la vremea povestii acesteia, era Avacum un barbat falnic, putin trecut de cincizeci de ani. Era ager si toate le tinea in mana lui. Pastorea cu pricepere si veghea si mai bine avutia monastirii […]”. Cersetorul revelator/illuminator: “Era un barbat inalt, dar slab, imbract in straie curate, cu parul lung si barba nepotrivita din foarfeca”. Paroxismul, consumat repede in 20 de randuri, se desfasoara cam asa: in momentul imediat pre-revelator calugarul avar traieste o serie de anomalii senzoriale: “staretul simti gust de pucioasa amestecata cu pisat de cal” sau “ jumarile de porc […] acum aveau gust de caine rapciugos, mort de trei zile si un miros pe masura” , apoi il cheama pe cersetorul demn, spune replica biblica “iarta-ma ca nu stiu ce fac” apoi barbatul strain ii spune : “Sa stii ca nu e drept sa iei dajdii de la cei urgisiti”, plus binecuvantarea tipica personajului moralizator, superior. Gata! Staretul avar pleaca in munti sa se caiasca. Parca pe undeva naratorul ar vrea sa imprumute ceva din stilul rotund, plin, al lui Creanga, sau sa sune a povestitorul din istorioarele pe care le ascultam pe pick-up, dar maniera seaca, fara detalii si impresia de falsitate a trairii, de poveste auzita in graba, fac ca aceasta incercare stilistica sa ingroape si mai mult textul in starea de nesemnificativ. Eu inteleg ca unii autori scriu chiar si a n-spea carte ca pe prima ,asa, ca la debut, insa un elev de liceu nu-si lua un 8 pentru asa compunere.

Capitolul III - Abraham Lincoln coboara in Iad (p66-p72)

Subiect: unui invalid – Nea Ilie - postasul ii aduce ziarul si il intreaba pe acesta daca stie de un anume “Abraham Lincoln”, pe al carui nume il stalceste - “Linc-Ion”. Motivul era ca acesta are ordin de chemare in armata. Ciungul - Nea Ilie – se gandeste sa-l scuteasca pe Abraham de armata (desi nu il cunoaste), gandindu-se ca poate acesta are familie, si hotaraste sa se duca el la razboi in numele celui chemat. Postasul se bucura pe motiv ca nu mai are de umblat prin sat si ii incredinteaza chemarea. Finalul e asa: “Postasul bea. Bea si Nea Ilie. Apoi zice:

-Ehei! Ma vazui iarasi recrut!

-Sa fie intr-un ceas bun! ii ureaza Postasul.

In spatele lor in pridvor, grav si tacut, cu barba neagra, s-a ivit Abraham Lincoln.

Dar cei doi, preocupati de paharele lor, nu l-au vazut”.

Gata si aceasta povestioara. N-are stil si nici fluenta a ideilor,  nu e amuzanta, n-are talc. E ca o dala de beton. E pusa acolo, asa, sa umple un spatiu. Momentul cel mai tensionat este acela in care Postasul (personaj generic) si Nea Ion isi pun problema ca nu cumva schimbarea de identitate sa fie descoperita. Nea Ion spune ca nu este cazul, rememoreaza o secventa din tineretea sa, de cand facea parte dintr-un pluton, in care doi camarazi au fost incurcati fara nicio problema, iar cei doi au murit si au fost “ingropati la gramada si gata”. Cat despre invaliditatea lui Nea Ion, acesta, probabil cretin sau senil, sau poate autorul n-are fineturi in structurarea povestioarei, argumenteaza ca “ poate n-or sa vada, ca numai la voluntari le face vizita medicala”.

Nu pot sa inchei decat cu un citat postat de autorul Garbea pe blogul sau:  Nu cere nimeni nimănui să fie Dante, Shakespeare, Eminescu! Apoi, scriitorii profesioniști și –vai! – chiar cei mai jalnici amatori găsesc ușor o editură unde să-și tipărească, după caz, capodoperele, mediocritățile și aberațiile. Să admitem oricui doza de narcisism și de mediocritate lustruită. Totuși, insist să cred că există o limită în toate.”

Despre celelalte capitole intr-o alta postare!

Citeste si Horia Garbea - "Crime la Elsinore"

6 comments:

Anonim spunea...

1. Salut aparitia acestui blog! Felicitari pentru calitatea postarilor!

2. Horia Garbea, eternul si fascinantul...
Nu mi-as fi amintit de acest, dupa unii, "om-orchestra", "scriitor total", dupa altii "scriitor fruntas" al "tinerei generatii"(??), daca nu dadeam pe net, intamplator, peste "Fratele mai destept al lui Kalasnikov"- anuntat cu tam-tam pe blogul autorului si intampinat cu vreo doua recenzii anemice, in care nu se spune mai nimic despre carte, dar se "perie" cu ravna membrul marcant al USR-ului. Citisem, pe saritelea, ca sa nu ma plictisesc si sa nu pierd prea mult timp, "Crime la Elsinore" si cartea mi s-a parut terna, intesata de platitudini, mediocra. Am mai facut o tentativa, (pentru ca, din respect pentru mine, citesc mai mult de 7 minute pe zi, ca sa ma raportez la o ciudata statistica a lui HG), cu "Rata cu portocale". Pare a fi, vorba autorului, un volumas de-al lui "Nea Fane Frana, scos pe cheltuiala lui", pentru ca efecte estetice nu produce. Ce-ar putea sa-mi retina atentia? "Scriitorul Perisoara care il pupa pe ultima vertebra pe Frana"? Nevasta pe care trebuie s-o intrebi "Ce facem anul viitor cu porcul?...daca-l vindem trebuie sa-i spun lui domnu Remes"? Penibil.
M-am gandit ca domnul inginer o fi avand chemare pentru poezie si am cautat, in spatiul virtual, ceva versuri din volumul "Cresterea iguanelor de casa", dar, spre norocul meu, motoarele de cautare mi-au oferit numai "Cresterea gainilor de casa"!
Sunt niste lucruri in neregula cu domnul Horia Garbea. Frapeaza, de exemplu, marea distanta intre dispretul său, frecvent afirmat, fata de confratii intr-ale scrisului (exceptant "prieteniile") pe care ii baga intr-o "supa a saracilor chioara si nesarata" si elogiile aproape indecente ale unor "voci critice" care ofera repere axiologice de felul: "Horia Garbea foloseste cuvintele cu dexteritatea(?) cu care un pistolar din filmele western invarteste pistolul pe deget" (cum n-or fi observat si atitudinea si privirea de cowboy?) sau "Cu plusul de personalitate in coltul gurii...Horia Garbea a avut curajul sa se nasca pe 10 august 1962"!!! Nici nu stiu daca premiul "Guta Popandau" (propunerea lui HG) e meritat de autorul insusi sau de cei de mai sus. Ce resorturi pot determina asemenea reactii?
Cred ca, in cazul de fata, o decriptare din perspectiva freudiana a operei garbiene/garboviene ar oferi largi perspective. O interpretare in lumina psihologiei abisale ar aduce in centrul atentiei problema scriitorului "nevrotic" si functia pe care o au, in literatura, dorintele refulate, simbolurile recurente si dezvoltarea sexuala a artistului in tinerete. Ce mesaje absconse sa intuiesc, de exemplu, intr-un fragment ca acesta:" Parisul...Mi-a placut extraordinar. Cel mai mult mi-au placut pagodele si copilasii care mancau orez in piete...Stiti...Cum sunt la Venetia porumbeii aia care mananca porumb, asa la Paris sunt niste copilasi mici(!!) galbeni care ciugulesc orez. Doar ca sunt galbeni. Copiii. Probabil era epidemie de hepatita". Ce sa mai vorbim de "porci", "rate", "gaoaza de bivolita", "fanti", "snobi", "birlici", rase de caini, "peltea", "capete seci", semianalfabeti, "tampenii" etc.

3. Parca si coperta "Fratelui mai destept..." instiga la violenta! Oricum, neinspirata!

4. Astept, cu interes, postarile noi!
Cavalerul Trac

mateius vasile spunea...

@ Cavaler Trac, comentariul nu numai ca este "Fratele mai destept al lui Kalasnikov", dar este o rafala de mitraliera adevarata, nu ca cea de jucarie, din mainile copilului de pe coperta volumului discutat! Si ca in orice rafala de mitraliera... cauza si efectul sunt cat se poate de reale!

Anca Oprescu spunea...

Si totusi, nu credeti ca ar trebui sa existe HABAR N-AM CE FEL DE INSTANȚĂ care să poată stăvili această avalanșă de crase mediocrități ce apar peste tot ?! Nu mă refer la Horia Gîrbea, ci pentru că tot veni vorba, tot de dînsul provocată. Bieții oameni fără o brumă de educație estetică se află în îngrijorător de seriosul pericol de a considera capodopere producții de duzină frumos cartonate ( sau nici măcar atît ) conținînd orice numai literatură adevărată nu ! Aș face o lege ... Chiar tuturor oamenilor cu ceva bani să le fie atît de ușor să devină „SCRRITORI” ?!!!
Anca Oprescu

Anonim spunea...

Da, aveti dreptate, exista, pe toate palierele, o avalansa de mediocritati!
Autoritatea critica se dobandeste in timp, trebuie consolidata si confirmata de un context cultural sanatos. Au existat si exista voci critice autentice, dar, din nefericire, multe si-ai pierdut consecventa in privinta apelului la criteriile estetice in interpretarea operelor literare.
Desigur, Horia Garbea este o "autoritate" in masura in care este membru in diverse "comitete si comitii"! Atat. Ca scriitor nu m-a convins, mai tot ce a publicat intra in categoria surogatelor. In privinta opiniilor sale despre literatura contemporana, cum as putea sa-l iau in serios cand judecatile estetice pe care le promoveaza sunt de genul: "Orice imbecil gaseste alti cretini care sa-l comenteze favorabil". Oare asa au aparut cronicile favorabile la cartile pe care le-a publicat?
Alex Stefanescu (pe care il citeam cu incredere!) il considera "cel mai simpatic scriitor roman". Cum poti, domnule, sa intri in istoria literaturii fiind "simpatic"? In ce categorie, tendinta, viziune critica intra o asemenea apreciere? La ce se refera? Probabil, la faptul ca nu e nici inteligent, nici prost, nici fierbinte, nici rece, nici talentat, nici nechemat...ceva caldut, mai o glumita, mai o injuratura, mai o barfa, o intriga "mica", un cancan! "E de-ai nostri, mon cher"! Vivat!

MINADEV

mateius vasile spunea...

@MINADEV: Vivat! "Orice imbecil gaseste alti cretini care sa-l comenteze favorabil". Oare asa au aparut cronicile favorabile la cartile pe care le-a publicat?" ... foarte tare!

In cazul H.G. - maestrul simpatic se referea la scriitorii si oamenii non-Horia Garbea.:) Ce ma uimeste insa este cum intelegerea fata de ceea ce nu se incadreaza in tiparul (estetic?!) propriu HG lipseste. Eu cred ca este o provocare a mintii sa incerci sa descifrezi acel ceva cu care nu esti stantat pe creieri! Abia apoi, dupa o lupta cu tine, dupa o transformare a propriilor fixisme ar trebui evaluati ceilalti, nu asa, direct, la prima impresie, ca o fata ofticata, dupa principiul "Da ce vrei?!" Ma gandeam la o comparatie mai exagerata, dar ilustrativa: Nici cei mai destepti indivizi (umani, non-H.G.) nu cred ca inteleg foarte bine cum este sa fi orca sau vidra, cu toate acestea nu cred ca orcile si vidrele sunt de netolerat, o ofensa la adresa vietii! Sau poate tocmai d-asta sunt pe cale de disparitie?! Asa si cu intelegerea esteticii unui anumit text... Nu mai este loc de nou sau de variatie, tot ce e bun trebuie sa fie identic cu un tipar cultural fix, iar ceea ce nu se suprapune devine rau si inutil. Ma duc cu gandul la vorba aceea cu "atunci cand tot ce ai e un ciocan...." :)

mateius vasile spunea...

@Anca: legea care sa opreasca avalansa de mediocritati exista! - bunul simt - cu articolele: simtul rezonabilului, masura, educatia, puterea de a compara, autoevaluarea, incercarea de a scrie mai bine etc :) Totusi, daca un text slab este promovat si laudat ca fiind genial, capodopera, etc etc in raport cu toate operele din aceeasi categorie si nu raportat la cat poate autorul de banal (asta asa, cat sa nu fie descurajat, poate se cizeleaza)- nu avem nici o sansa, cei care mai incercam sa punem mintea la contributie, nu numai sa o relaxam. De multe ori o cronica pozitiva la adresa unei mediocritati are in spate alte interese - interese care oricand sunt gata sa sunteze "aspectul minor" al demnitatii, valorii etc. Si apoi , cat timp un text slab nu oboseste mintile altor mediocritati, de ce sa nu se transforme intr-un adevarat val... intr-o moda. Si asa, din moda in moda, pana cand si cea mai mica trivialitate este considerata "un fin simt al metaforei". Cei buni cu cei buni (sau nu?), cei mediocri cu toata lumea si asta e! Dar pana cand?

Trimiteți un comentariu