Dispretul hominidei fata de om si retur!

Read more




Intr-un articol al sau, Mihnea Măruţă identifica la romani patru tipuri de dispret ca sursa a unui rau comun, ca sursa a unei probleme spirituale a acestei tari si alcatuieste un sistem "spatial" cu 4 axe -dispretul fata de identitate, cauzat de propaganda, mimetism si lipsa de discernamant, dispretul fata de oamenii simpli, dispretul fata de elite si dispretul neconditionat fata de tabara adversa.   

Interesanta perspectiva. Dispretul din patru parti blocheaza, tine pe loc, asa cum orice lucru ancorat din trei, patru parti nu se mai misca.  Exista insa unele nuante ce ar merita discutate caci dispretul este un determinant comportamental iar comportamentul prefigureaza perspectiva unui individ sau a unui grup. 
Pentru ca cele 4 tipuri de dispret apartin aceleiasi categorii si deci descriu un model ce poate fi reprezentat in plan, pentru ceva "spatialitate" propun in completare inca doua axe perpendiculare - una ar fi calitatea dispretului masurata in efectele lui si alta axa ar fi intensitatea cu care dispretul debusoleaza persoana - in sensul in care dispretul este orientat catre valori sau catre non-valori si cum, drept consecinta, dispretuitorul se departeaza (sau nu) de echilibrul bunului simt. Nuantele dispretului - mai mult "dezgust" sau mai mult  "disconsiderare" - vorbesc despre natura dispretuitorului.  A dispretui simtind dezgustul presupune existenta unei comparatii intre cel putin doua sisteme, comparatie care scoate in evidenta diferentele si hiperbolizeaza distanta dintre ele. Partea pozitiva este ca dispretuitorul - in cadrul acestei nuante - este capabil de a face o comparatie si deci are criterii, motiv pentru care pe axa efectelor dispretului pot sa apara lucruri pozitive - poate prin distantarea fata de raul observat, de raul unui sistem dispretuit. In acest fel dispretul are rol de fanion, de jalon daca este indreptat catre non-valorile unei societati si daca acest tip de dispretuitor are un comportament echilibrat, adica respecta pe celalalt si evita conflictul. Cred ca exista sansa ca cel care dispretuieste asa sa fie capabil sa raspunda la intrebarea "incotro?" macar in ceea ce priveste propria-i persoana iar apoi logica ii poate pondera pornirile si ii poate ghida traseul intr-un mod inteligibil pentru persoane capabile de gandire. A dispretui prin a nega, prin a reduce la zero, prin disconsiderare arata insa o stare emotionala dezorganizata a celui ce dispretuieste, iar tinta dispretului nu este decat un obiect al defularii, un "sac de box".  Disconsiderarea ca nuanta a dispretului transeaza intre binele trait de dispretuitor si raul, anormalul, ineficienta, calitatea proasta a tintei dispretuite, motiv pentru care, tinta fiind anihilata si "binele" reafirmat (in viziunea subiectiva a dispretuitorului), apare si stagnarea, caci  separarea e definitiva, in termeni absoluti (bine/rau). Este vorba de un fals discernamant cu efecte toxice. Uneori acest fals discernamant capata valentele unui delir atunci cand dispretuitorul nu isi mai evalueaza calitatea si natura supozitiilor parasind logica in scopul defularii aberante. Acest tip de dispret inlocuieste curiozitatea, menajeaza mintile odihnite. Este sentimentul negativ in care mocneste dorinta de a impune. In acest fel dispretul nu mai apare ca rezultat al observarii unui sistem care nu a indeplinit un set de criterii, ci ca o manifestare a propriei neputinte a dispretuitorului, ca o nevoie de "de mai mult" implinita virtual prin anihilarea altora, o scurtatura toxica a mediocrului catre confirmarea falsa a propriei valori in raport cu altii, lasand nederanjate lenea, neputinta, inconsistenta etc. Atunci cand un individ simte sau isi configureaza un set de valori pe care il considera absolut, mai devreme sau mai tarziu, din falsitatea acestui "absolut" va ajunge sa se ciocneasca cu opiniile altuia pe care, in lipsa aprecierii ideii de armonie si chiar de intimitate, le va dispretui. Si asa apar moralistii de ocazie, mesia inchipuiti si militantii pentru cauze minore, un exemplu arhicunoscut fiind acela al batranilor mai putin preocupati de faptul ca nu au un stejar in cimitir care sa-i umbreasca la momentul potrivit dar nu suporta gandul, huiduie si blesteama public faptul ca undeva in tara, la zeci sau sute de kilometri departare de ei, doua fete se privesc ochi in ochi mai mult decat permite dogma ortodoxa. 
Problema apare si din faptul ca romanul dispretuieste haotic, fara criterii, poate din frustrarea de a fi blocat in neputinta data de mediul social sau de incapacitatea de a se mobiliza sau pentru ca orice schimbare in sus pe o scara de valori a cuiva este perceputa ca o amenintare a starii lui actuale, schimbare ce l-ar putea pune pe el intr-o lumina defavorabila in cazul unei presupuse comparatii. Un astfel de dispret tine de o hipersensibilitate in legatura cu propria imagine pusa in practica prin metodele efortului minim. Dispretul haotic blocheaza mintile si reconfirma in mod iluzoriu starea de bine traita de dispretuitor, motiv pentru care rezultatele sunt nule.  Atunci cand cele patru tipuri de dispret se intalnesc, cand "anonimii care îşi văd de viaţa lor" (din articolul citat), tocmai prin simplitatea lor acheseaza usor la  "Dispreţul de-a dreapta" (din articolul citat) - caci nu pot fi perfect simpli intr-o lume reala - ceea ce determina apoi asupra lor un "Dispreţul de-a stânga" reintarit si confirmat de jena identitara (1) ce face ca polarizarea deliranta (4) sa para chiar justificata. Sau oricare alta combinatie. Toate duc la stagnare si autosuficienta pentru ca de multe ori acest dispret, exersat indelung, capata valente hedonice si identitare, da scop zilei si justifica  degringolada mentala. Dispretul uneste toxic comunitati tinand membri grupului captivi intr-o omogenitate in cel mai bun caz mediocra. 
R.C.  Solomon in "The Passions: Emotions and the Meaning of Life" spunea ca "resentimentul" este directionat catre cei cu un statut mai inalt, furia catre cei cu statut asemanator iar dispretul catre cei considerati ca fiind de un statut inferior. Desi discutia poate fi lunga, incepand de la ideea ca aceasta diferentiere pe verticala face ca dispretul sa aiba ca spatiu de manifestare un sistem ideatic/de valori comun in care sentimentul puterii pe verticala directioneaza emotiile, trebuie spus ca dispretul se poate naste si din manifestarea defectuoasa de putere intre indivizi/grupuri cu valori diferite, grupuri ce in mod natural nu interactioneaza - vezi dispretul minerilor fata de studenti in anii '90, al manelistilor fata de rock-éri, al absolventilor de psihologie care lucreaza in HR fata de oricare cu o meserie cu semnificatie. Invers, nu dispretul, ci dezgustul apare de sus in jos, de la studenti fata de mineri, de la profesionisti catre HR-istii cu ideatie zero si pretentii de cunoscatori ai firii umane - de ce? - pentru ca o clasa sociala cu un grad de ignoranta mare (minerii anilor 90, manelistii, absolventii pe banda rulanta) isi supraestimeaza si exprima aberant forta in baza logicii maselor, incalcand inutil echilibrul dat de lipsa interactiunii. Dispretul de jos in sus pare sa isi aiba originile in incapacitatea de a sesiza efortul altuia, viziunea limitata dand astfel dispretului nuante de invidie. Dispretul apare din dorinta prostului de a se regasi in tot si peste tot, din incapacitatea acestuia de a putea spune ce inseamna bunul simt nu in termenii cedarii locului in autobuz batranetului ci in termenii aspiratiei catre performanta, libertatii individuale, a traiului in comunitate. 
Mihnea Măruţă, in sistemul sau cu 4 piloni al definirii dispretului in societatea romaneasca, vorbeste la punctul 2 de "dispretul de-a stanga" ce "constă în pierderea sau lipsa dragostei faţă de oamenii simpli", dispret coagulat din "aroganţa tânărului cu muşchi, din suitul la cap al celui cu prea multe masterate inutile, din pierderea busolei de către orăşeanul care-a văzut ceapă numai la supermarket" - facand referire probabil la atitudinea semidoctilor fata de captivii unei lumi ce nu isi mai are sensul in societatea actuala - cei ce nu au avut sansa la 4 clase, pensionarii creduli, taranii neincadrati in proiectele strategice. Acestia din urma nu sunt tocmai victime inocente caci in viata nu e vorba numai de sansa ci si de efort personal, de vointa si de viziune iar primii sunt victima propriei limitari mentale si a mostenirii culturale lasate de cei simpli si dispretuiti. Un cerc vicios.  Acest punct vorbeste de un dispret al unor oameni cu lipsuri grave dar urbanizati ce dispretuiesc o alta categorie sociala caracterizata tot de lipsuri grave poate pe alte paliere - ca de exemplu complacerea in starea de victima. Autorul vorbeste deci de un dispret nascut din lipsa propriei masuri, din dorinta semidoctului de a vedea cat de sus este fata de cei de la baza si nu cat de jos este fata de cei din varf. Totusi, aceasta antiteza nu trebuie vazuta ca una completa caci dispretul fata de inertia patriarhala a omului perfect simplu vine si din faptul ca acest mediu rustic, marginalizat si arhaic rareori a fost preocupat de formarea elitelor de pe urma carora intr-un fel sau in altul a beneficiat la un moment dat iar semidoctul este cel care desi a avut sansa sa devina o elita s-a temperat pe drum poate si din nostalgia de a fi ca cei simpli si marginalizati pe care ii detesta. 
Dispretul devine astfel modul de a interactiona a doua lumi confuze si cogenerate, capata valente locale cu originea in contextul social al acestei tari,  in care  nu exista un sistem de recompensa al inteligentei sau al calitatii, atiudinea intra-grup si inter-grup fiind guvernata de recompense dictate de "standarde surogat" inventate conjunctural si intarite prin repetitie si  (auto)izolare.  Recompensa - anticipata si primita intr-un sistem supus derivei ca cel de mai sus - determina in creier schimbari biochimice si micro-morfologice ce orienteaza individul ce traieste automat, rutinat, catre genul de activitate de la care primeste satisfactie (recompensa). Cu atat mai repetate cu atat mai stabilizate aceste schimbari si cu cat mai stabilizate cu atat este mai modulata structura genetica a individului si apoi prin fenomene epigenetice determina la urmasi tendinte asemanatoare parintilor. Treptat apar oameni natural adaptati mediului deviant pe care il sesiseaza ca find doar mediul lor per se, iar oamenii normali ai altor societati vor determina in ei aparitia dispretului si deci confirmarea naturii pozitive a firii lor si a mediului din care provin. Ca in cazul animalelor nascute si crescute in captivitate incapabile de a concepe un alt spatiu decat al custii si care isi invata puii tehnicile supravietuirii in ideologia tarcului, omul dispretuitor dintr-o lume de proasta calitate isi reintareste pozitia in acest mediu de a acrui toxicitate nu mai este constient.  Alejandro Jodorowski spunea ca “Pasarile care se nasc in cusca au impresia ca a zbura este o boala.” O metafora frumoasa si adevarata cat timp perspectiva vine din partea vulturului sau a randunicii si nu din partea gainii crescute in hala ce filogenetic se trage totusi  dintr-o zburatoare. Alejandro Jodorowski vorbeste de un dispret al celui limitat fata de  cel capabil, dispret care nemodrat de legile naturii , rapid ar duce la anihilarea/interzicerea "zborului" din cauza lipsei de conformitate cu stasul "ordinii" din cusca.  Se propaga astfel la infinit un sistem contorsionat, in care un individ ignorant este setat si motivat sa reziste oricarei tendinte de adaptare la un nivel cultural mai inalt si va favoriza chiar el, prin participarea activa sau pasiva, prin ingrosarea masei, o selectie nenaturala anticulturala in care dispretul si nu logica dicteaza. Se naste o spirala culturala indreptata in jos in care ce era rau e acum natural recunoscut ca fiind macar bun sau util sau oportun. Si societatea romaneasca in comunism si in "democratia originala socialo-liberalo-crestino-ruralo-de consum" este un exemplu. 
Dispretul presupune respingerea "celui inferior" iar respingerea da senzatia de putere. Atunci cand argumentul profesional, argumentul cultural, argumentul logic lipseste, cand puterea de a evalua lucid este nula sau absenta, senzatia de putere, de existenta ca indvid nu mai este data de gandire, ci de surogat - de dispretul  ce confirma fara efort de gandire "diferenta", dar cu pretul intoxicarii emotionale. Dispretul apare ca o manifestare a incapacitatii de a controla dar mascheaza lipsa discernamantului, lipsa capacitatii de introspectie si autoevaluare, lipsa intelegerii conceptului de nisa ca solutie pentru viata in comunitate. Perceptia intentiei de cooperare versus competitie poate atenua (in primul caz) sau poate creste (in cazul competitiei) senzatia de dispret.1 Iar romanul, cel putin in viata de zi cu zi, e lipsit de conceptul de cooperare - dovada fiind  zidurile de birocratie ridicate de unii in calea celorlati, coruptia si coruptibilitatea - ca forma de competitie necinstita, minciuna etc.
Dispretul duce la excluziunea sociala a dispretuitului 2  - dispretuitorul exprimandu-i astfel dispretuitului inferioritatea, lipsa atingerii unor standarde, starea de out-sider al celui vizat si mai duce si la reducerea statusului social al "tintei" 3 concomitent cu ridicarea iluzorie a calitatii imaginii dispretuitorului 4 mai ales in mediile mai putin mature, poate si prin solidarizare, prin reconfirmarea valorilor intra-agrup, subliniate in opozitie cu cele ale dispretuitului. Rozin, Lowery, Imada, & Haidt 5 studiaza un model psihologic, o triada emotionala in care, furia apare ca urmare a incalcarii autonomiei, a libertatii individuale, dispretul este urmarea incalcarii eticii, a relatiilor ierarhice de catre viitorul dispretuit iar dezgustul este urmarea incalcarii unor instante morale mai inalte - incalcarea ideii de frumusete, de armonie etc. Acesta ultima clasificare surprinde triada emotionala mai mult ca reactie la un stimul, la un context si scoate mai putin in evidenta ideea de dispret ca unealta a unor frustrari sau ca efect al inadaptarii grupurilor sau a indivizilor la traiul comun, poate un efect al ciocnirii dat de supraaglomerare, ideea de dispret ca efect al sesizarii unei amenintari reale sau simbolice. Totusi, daca dispretul este urmarea incalcarii eticii, a relatiilor ierarhice, a moralei, atunci discutia trebuie mutata in sfera mecanismelor care discern validitatea sistemelor morale - ca de exemplu in cazul culturii vestice vs culturii islamice si care este scopul sublienierii antagoniei- propagarea normelor societatii, mentinerea cutumelor, perpetuarea culturii dincolo de libertatile individului sau explorarea posibilitatilor prin orice mijloace. Discutia trebuie mutata in acest caz si in ceea ce priveste acuratetea observatiei, respectiv cand observatia  distorsionata devine argument? si care este cauza distorsiunii...
Dispretul nu se refera la schimbarea celui vizat ci la excluderea sa, la anihilarea sa,  ca efect al lipsei niselor atunci cand ciocnirea este intre indivizi ce apartin unor grupuri diferite si este un rezultat al incalcarii normelor sau a stereotipiilor cand dispretul se manifesta intra-grup. In aceasta a doua categorie trebuie mentionata diferenta dintre dispretul aparut ca efect al dorintei neimplinite de parvenitism si in general este dispretul lenesului fata de cel cu realizari concrete iar a doua forma ar fi dispretul omului onest fata de parvenitism. Directia este aceeasi difera insa sensul si autoritatea morala. 
Dispretul haotic este si observarea celuilalt prin filtrul frustrarii personale, frustrare data de lipsa existentei unor nise culturale functionale capabile sa ofere un set de reguli de transfer al informatiei de la o categorie de oameni la alta, este dorinta de a incalca drepturile altuia in scopul afimarii personale in lipsa unui trai decent in cadrul grupului. Antidotul este pacea interioara, preocuparea pentru performanta, studiul intens, aprecierea efortului. Iar cum acestea lipsesc de cele mai multe ori din populatiile si democratiile primitive, fundamentarea opiniilor se bazeaza pe o atitudine nevrotica, pe o haulita isterica si pe o hora contondenta in care la sfarsit nici lautarii nu scapa neinvinetiti. Acest dispret primitiv da si energie raului, participantii la aceasta batuta schizoida abolindu-si natura umana in majoritatea formelor ei preferand senzatia de putere a mugetului balos. La lasarea serii, cand toti pica lati, prea putini sunt constienti de furia si dispretul ce se va naste in urmatoarea zi pe motive de foame colectiva ce departeaza si mai mult individul de nevoia de inteligenta, de creativitate, de capacitatea de a lucra cu conceptul de "solutii optime" si demne. 
 Dispretul de jos in sus apare si din traiul prea usor al neinstruitului care mizand pervers pe ideea de coeziune sociala asteapta sa fie hranit si intretinut iar din pricina limitarii mintale uita mecanismele sociale iar ajutorul pe care il primeste ii pare mana cereasca si nu partea a efortului altuia.  Un exemplu ar fi asa: "Un roman stabilit in America vine in concediu in satul natal si cheama toti satenii sambata la caminul cultural sa-i cinsteasca. Sambata, toata suflarea petrece pana spre ziua si la plecare "americanul" le daruieste fiecaruia cate un plic cu 50$. In urmatorul an "americanul" face din nou concediul la tara, din nou petrecerea la caminul cultural cu toti satenii si la sfarsitul petrecerii le da fiecaruia cate un plic, inca o data,  dar acum cu 100$.  Satenii multumiti asteptau sa vina urmatorul an, caci deja devenise o traditie. Vine si anul urmator, petrec pe cinste cu "americanul" dar la plecare in plic, Vasile si Gheorghe care se asteptau de acum la 150$, gasesc doar cate 50$ si-l intreaba pe american de ce a scazut "donatia". Acesta le raspunde ca are copii la facultate si nu-si mai poate permite o cheltuiala mai mare. Auzind aceasta Vasile ii zice lui Gheorghe: - Hai Gheorghe sa plecam,  asta isi tine copiii la facultate pe banii nostri" - o forma de dispret nascuta din "prea binele" facil. 
Daca dispretul isi are originea in lipsa de incredere in ceilalti si are scopul de a evita expunerea "la rau", la toxic, atunci, daca vine de jos in sus - de la mase catre elita, incremenirea in primitivism este statuata clar. Invers, dispretul poate lua nastere cand elita trebuie sa se bazeze pe incompetenti, cu pretul irosirii timpului si al resurselor. Dezgustul, dispretul sunt oarecum si forme psiho-comportamentale de subliniere a diferentelor ireconciliabile. Problemele apar cand dispretul ca atitudine de excludere devine nesatisfacator si din forma sa pasiva se transforma in pornirea australopitecului de a  pune mana pe ghioaga (in diversele ei forme in istorie) in scopul de a transforma lumea incat sa-si vada imaginea reflectatata pretutindeni. Dispretul nu este neaparat rau, ci devine toxic cand domina mentalul, este haotic atunci cand inlocuieste gandirea cu reflexul stereotipiilor si cu euforia confirmarii rapide a identitatii. Dispretul domina viata interna a imbecilului caci acesta si-a refuzat autocunoasterea, ii lipseste initierea in orice, motiv pentru care mai mult "simte adevarurile" si le discerne mai putin, fiind deci "bucuros de oaspeti" ce ii vor manipula plapandul filon de gandire. La polul opus se afla australopitecul teapan, impaiat, cel care in fata unei noi informatii ramane de neclintit in propria-i prostie.  Cat timp individul nu-si poate raspunde la intrebarea - care ar fi utilitatea, felul si directia unei lumi construite in totalitatea dupa propriile valori -acestuia, individului australopitec - o spun fara dispret, ci doar antropologic, ii va fi imposibil sa-si balanseze dominanta negativa a interactiunii cu cei diferiti pe axa verticala, cea a calitatii.
 Dintre cele doua axe adaugate de mine una ar fi calitatea dispretului masurata in efectele lui - si anume departarea de toxicul comportamental al altuia si crearea de nise ce au ocazia sa isi dovedeasca viabilitatea si alta axa ar fi intensitatea cu care dispretul debusoleaza - in sensul ca dispretul practicat instinctual produce vrie si destabilizarea oricarei armonii. 
La finalul articolului sau Mihnea Măruţă intreaba daca ar exista un tip de lider ideal care sa rezolve dominanta dispretului in societatea romaneasca si propune ca solutii utopice iubirea, intelegerea, iertarea. Desi nu cred ca acestea pot rezolva ceva caci ignorantul isi pastreaza starea indiferent de reactia celorlalti, emanad in jurul sau negativism, iertat fiind capatand timp si sa se reproduca, o solutie mai practica ar fi aceea a educatiei in sensul temporizarii instalarii dispretului si echilibrarea acestuia prin gandire si cu alte sentimente si stari mentale. Liderul ideal este de fapt un sistem in care ierarhia se stabileste prin puterea gandirii si nu prin vehementa instinctelor cizelate intr-o lume falsa. 
Mihnea Măruţă concluzioneaza ca România are, întâi de toate, o problemă spirituală. Nu politică, nu ideologică, nu strategică. De acord desi a considera ca e vorba de o problema spirituala in tara care de buna voie a ajuns ultima in UE este un gest de bunatate ineficienta. 
Problema fundamentala se gaseste mai jos de spirit si spiritualitate, de cultura si teluri, problema fiind discernamantul absent, incapacitatea de a lucra cu concepte a majoritatii, incapacitatea de introspectie cel putin intr-un alt mod decat cel pentru a cauta scuze in cine stie ce context. Mai pe scurt, initial e nevoie, nu de educatie, ci de capacitatea neuro-biologica si psihologica de a interioriza profund fenomenele de mai sus - fenomene aparute probabil prin epoca de piatra timpurie - intelegerea limbajului si a conceptelor, capacitatea de a pune intrebari, curiozitatea ca motor al avansului social. Aceasta nevoie este critica intr-o societate in care analfabetismul functional - incapacitatea de a lucra cu concepte - este prezent la mai bine de 50% din populatie si in care reperele au o valoare scazuta din cauza cautarii unui fals confort. Dispretul fara criterii constientizate umple golul persoanelor ce si-au anihilat aspiratiile, este reactia primara in fata noului  iar in societate, prin vuietul pe care il provoaca, dispretul mascheaza gesturile oamenilor de bun simt. Tot dispretul este si pecetea diferentelor ireconciliabile in conditiile unor frictiuni sociale nerezolvate si apare din accesul unui individ insuficient format si educat la spatiul personal al altuia - de la CV la modul in care isi gateste cartofi prajiti . Pentru un individ insuficient echilibrat de educatie si realizari personale, vederea caprei vecinului este un eveniment tulburator....

1. Fiske, S. T., Cuddy, A. J., Glick, P., & Xu, J. (2002). A model of (often mixed) stereotype 
 content: Competence and warmth respectively follow from perceived status and compe-
 tition. Journal of Personality & Social Psychology.
2. Fischer, A. H., & Roseman, R. (2007). Beat them or ban them: The characteristics and social functions of anger and contempt. Journal of Personality and Social Psychology, 93.
3. Morris, M. W., & Keltner, D. (2000). How emotions work: An analysis of the social functions of emotional expression in negotiations. Research in Organizational Behavior, 22.
4. Keltner, D., Young, R. C., Heerey, E. A., Oemig, C., & Monarch, N. D. (1998). Teasing in hierarchical and intimate relations. Journal of Personality and Social Psychology, 75.
5. Rozin, P., Lowery, L., Imada, S., & Haidt, J. (1999). The CAD triad hypothesis: A mapping between three moral emotions (contempt, anger, disgust) and three moral codes (community, autonomy, divinity). Journal of Personality and Social Psychology, 76.

2 comments:

Minadev spunea...

Excelenta analiza... la care "hominida" nu va avea acces niciodata... din pricina limitelor intre care se zbate!

mateius vasile spunea...

asa e... insa evolutia este de partea ei, a hominidei! pacat ca-i lenta, ca dureaza mult :)))

Trimiteți un comentariu